Criza a produs schimbări vizibile în piaţa muncii din România. Încă din iarna anului 2008, multe companii şi-au trimis salariaţii în concediu forţat, preferând să întrerupă temporar activitatea. Formula s-a generalizat şi mai toate afacerile private au folosit portiţa concediului fără plată, ca mijloc de temperare a cheltuielilor. O mare parte dintre angajaţii companiilor private s-au trezit pe drumuri, intrând în şomaj, iar cei rămaşi au fost penalizaţi cu reducerea în valuri a salariilor. Un sondaj al Institutului de Statistică a indicat înviorarea muncii la negru. Astfel, la finalul trimestrului al treilea din 2010, aproape o treime dintre angajaţi lucrau la negru. Numărul românilor forţaţi să lucreze la negru este estimat a fi mai mare decât acela al angajaţilor statului. Avem deci cam un milion şi jumătate de români pentru care nimeni nu plăteşte asigurări sociale, nereprezentaţi de niciun sindicat, care trăiesc undeva în umbra statisticilor sociale.

Liderii Consiliului Investitorilor Străini şi AmCham au cerut schimbări de substanţă în Codul Muncii, cu argumentul că este necesară o viziune mai pragmatică şi mai flexibilă, astfel încât să poată face angajări. Propunerile lor au fost luate înglobate într-o primă variantă a noului Cod al Muncii, care a înfuriat sindicatele. Nu doar sindicatele s-au opus propunerilor iniţiate de multinaţionale, ci şi unele patronate, asigurând astfel coloratura locală a iniţiativei. Alăturarea unor patronate în lupta sindicală este probabil o premieră mondială şi ar merita o analiză mai atentă, însă explicaţia trebuie căutată în structura stufoasă a patronatelor. După negocieri tensionate, presărate cu ameninţări cu mişcări sindicale şi cereri de demitere a ministrului Muncii, se negociază acum un Cod al Muncii mai puţin abraziv. Trebuie însă spus că prima variantă era teribilă, reuşind, haotic, să defavorizeze atât salar