România mai bine renunţă la orice celebrare, publică şi oficială, a unei zile importante din istoria sa decât să continue pe aceeaşi pantă pe care alunecă necontrolat de ani şi ani de zile. Pentru o bună perioadă, şi rămâne de discutat doar cât ar măsura acest interval, omagierea cât mai discretă a istoriei naţionale s-ar constitui în cea mai bună contrapondere la derapajele care caracterizează fiecare 1 decembrie, fiecare eveniment de la Ţebea, fiecare 24 ianuarie.

Decât discursuri fără esenţă şi coroane depuse cu mişcări mecanice, mai bine am lua o pauză, am medita şi am dezbate nu doar care ar fi cea mai civilizată formă de comemorare sau sărbătorire, ci şi cât mai contează fondul acestora în actuala societate românească. De ce un pas atât de radical înapoi? De ce ar face România un gest în premieră mondială, aplicând tăcerea pe acest gen de reconstituire, în timpul prezent, a timpului său istoric? Din păcate, ne este mai simplu să găsim acest răspuns decât un site de ştiri pe internet: pentru că, în locul tratării cu respect şi cu o sobrietate lipsită de patetism, momentele marcante sunt teleportate în derizoriul politizării, al ridicolei gastronomii populare (vezi cârnaţii şi fasolea împărţite în pieţe publice), al slăvirii unor fapte, personalităţi şi eroi despre care, de fapt, mulţi românii ştiu tot mai puţine, alţii nu ştiu nimic, iar dintre cunoscători doar câţiva şi simt sau cred că mai înseamnă totuşi ceva.

De principiu, trei cred că sunt problemele urgente care-şi pot găsi un refugiu spre rezolvare graţie unui atare moratoriu al tăcerii. Să o luăm invers, de la efect spre cauză:

Evacuarea simbolului. De violarea naturii transcendente a evenimentelor de însemnătate naţională se fac vinovaţi şi politicienii, şi cetăţenii. Îmbătate de ritmul şi interesele cotidiene, ambele categorii profită de orice ocazie pentru a suprapune fără remuşcăr