Azi am fost atacat de o muscă uriaşă, la curs. Era beată

de singurătate, într-o sală de la studenţii străini.

Întîmplător, le povesteam puţinelor studente

despre jurnalismul gonzo

şi cartea lui Thompson, de la Polirom.

Dădeam citatul din Faulkner,

care l-a inspirat pe Hunter S: fiction is often

the best fact. Musca

mi-a apărut întîi

ca un gîndac mare şi negru, între pagina pe care o citeam

şi piept.

Am ochiul slab şi imaginaţia bogată. Soderbergh

mi-ar putea fi prieten. La Goldbloom am ceva reticenţe,

mi se pare superficial, dar aveam în minte

maşinăria din care iese omul-muscă.

Cele cîteva studente de la studii americane au rîs

de gesturile mele speriate. Al doilea atac

a fost fizic, la ceafă.

Gesturile mele s-au amplificat, iar articolul lui Thompson,

dintr-o revistă obscură de la începutul anilor '70,

despre derby-ul din Kentuky, războiul din Vietnam,

intervenţia din Cambogia şi cei patru studenţi pacifişti

de la Kent State Univ., omorîţi de poliţie, a ajuns

un argument minor

în discuţia despre muşte. Următorul atac, pe obraz,

a venit atunci cînd le întrebam ce înseamnă DS's

în textul lui Hunter. Acronimul

apare de două ori, într-o construcţie care poate părea ciudată,

pentru un cititor român. A bad case of DS's.

Studentele mele nu ştiau ce înseamnă

delirium tremens

şi a trebuit să le explic. Din literatură,

evident. Încerci să te scuturi de băutură şi ai impresia că

cele mai mărunte creaturi îţi vor răul. Le-am rugat

să nu omoare musca, după ce atacul s-a concentrat

pe una dintre ele. Musca

s-a camuflat perfect pe unul din cuiele negre

ale cuierului din fundul sălii, o scîndură de lemn

pe un perete