Îmi recitesc analizele din ultima vreme şi sunt oarecum intrigat de apariţia spontanee a unui patos pe care nu prea ştiam să-l am în fire.

Trag linii apăsate, emit judecăţi drastice şi stilistica ideilor mele e produsul aproape exclusiv al unei didactici încruntate. Mă trezesc monopolizat de ideea că democraţia românească trece printr-un proces de foarte şubredă apărare, ca un luptător vlăguit ce parează din reflex şi mai mult la întâmplare atacurile abătute asupră-i din toate părţile. Mă întăresc în zăpăceală comentarii ce nu ţâşnesc din minţi uşor inflamabile şi unde se scrie fără vreun tremur de condei despre germinaţia unor forme de dictatură pe stil nou, insinuată obscur, abia întrezărită şi greu credibilă într-o ţară, totuşi, membră a UE şi NATO. Dictatură, zic eu, e cam tare, pentru că avansarea unui asemenea concept ar impune pretenţioase compatibilităţi cu sistemele totalitare. Cred în schimb că trăim într-un regim autoritarist în care populismul joacă un rol proeminent.

Ţara este guvernată de o piramidă politică monocoloră, având la vârf un lider a cărui putere se manifestă prin încălcări permanente ale cadrului larg al pluralismului democratic. În mod efectiv preşedintele Traian Băsescu întruchipează liberul arbitru în reglarea oricărei probleme ivite în societate. Se substituie după chef puterii executive şi o ţine sub sever control pe aceea legislativă, într-un climat dominat de tensiune, incitări la violenţă, trocuri josnice. Dl Băsescu a impus un gen de lider populist cu o bună priză la mase, prin transformarea demagogiei şi a comunicării tabloidizate într-o redutabilă armă politică. Ascensiunea dlui Băsescu a fost posibilă prin somnolenţa sau amortizarea mecanismelor de „feedback" în faţa agresiunilor autocratismului. Dezvăluirile „Smokin' Guns" ale presei nu ating o oligarhie clientelară la zi cu achitarea taxelor de protecţie.

Opozi