„Nimic din ce poate vedea ochiul spiritual nu este mai minunat sau mai tainic decât omul – spunea Victor Hugo. Nimic nu e mai incredibil, mai complex, mai misterios şi mai infinit. Există o perspectivă mai mare decât marea, şi anume cerul; există o perspectivă mai mare decât cerul, şi anume sufletul omului”.
Am simţit adevărul acestor vorbe ascultând „Azilul” lui Adrian Berinde. L-am descoperit cu toată fiinţa mea, primind – piesă cu piesă – universul pe care artistul l-a lăsat să iasă afară dintr-însul. Am tot revenit la „conştiinţa” lui Berinde. De zeci de ori. Nu puteam lăsa deoparte „Azilul”. Din punctul meu de cunoaştere intuitivă şi reflexivă, acesta este primul dintre puţinele minuni ale muzicii româneşti din ultimii ani revoluţionari. „M-am închis ca într-un vis. Gardul pare prins de nori./ N-ai unde să zbori, unde să te-ascunzi. N-ai unde să mori.// Soarele-mi şoptea umbrit: «Zboară cât mai mai sus, de poţi!/ Nu te voi topi,/ dar mă vei simţi/ pân-oi asfinţi... De pe masa de sticlă îmi ghiceşte-o furnică/ Că lumea e mică./ Prin ochi mă furnică.// Capul meu stă neclintit, prins între zăbrele reci./ N-ai unde să pleci,/ ochii mi se-aprind/ la tot ce ating.// Oameni, păsări, câte doi, se lovesc de geamul meu./ Luaţi-mă cu voi!/ Nu mai vreau aşa! Nu e casa mea”... E „Azilul” fiinţei lui Berinde, care ne face să ne conştientizăm visele, temerile... Iată şi o „Invitaţie la dans”: „Dacă vrei, poţi într-o doară/ Să adormi pe malul tău,/ Sau pe-al meu că-ţi stau pe-aproape/ Într-un fel, în felul meu.// Te aştept să-ajungi aici de-o viaţă./ Fie-ţi zborul presărat cu flori!/ Inimile noastre se dezgheaţă,/ Într-un dans ce va începe iar în zori...”.
Pictor, regizor de teatru, muzician, Adrian Berinde şi-a „pictat” un album ce se sprijină pe piloni de viaţă, toate secvenţele muzicale fiind prelucrate exemplar, cu atenţie la fiecare detaliu. Cin
