Crestin-democratii au o carte de vizita impresionanta. Cei francezi si italieni si-au scos popoarele din crize postbelice prelungite, CDU, cu celebrul cancelar Helmut Kohl, a izbutit sa reconstituie unitatea Germaniei, iar cei belgieni sunt mai influenti decat oriunde.

Avand o doctrina generoasa, inspirata de teologia sociala catolica, mai ales protestanta, au stiut sa gestioneze puterea chiar si in coalitii paradoxale. Pe deasupra, impreuna cu PPE, reprezinta principala forta a Parlamentului European, exercitandu-si puterea in numele unor largi categorii sociale.

Miza majora a crestin-democratiei tulbura demult mintile oportunistilor damboviteni, dar graba de a ocupa terenul viran nu a fost deloc propice limpezirilor doctrinare, nici programelor de propasire a tarii.

Daca in Occidentul papal, miscarea crestin-democrata decurge din relatia fireasca intre credinciosi si statele laice, dimensiunea sociala a ortodoxiei se confunda cu liturghia si milostenia, iar irelevantul atribut crestin-democrat adaugat in coada PNT a atras dupa sine acuza insidioasa de fundamentalism.

Or complexul lor de inferioritate aparea tocmai din slaba relatie cu biserica, din lipsa de adeziune a populatiei, eminamente crestina. Tardiva incercare de a explica atitudinea depasita asupra secularizarii, a laicizarii invatamantului, a fost sortita esecului, iar absenta Seniorului a dus la pierderea autoritatii, a motivatiilor si a curajului.

S-a dovedit viabila doar incercarea de deconspirare a trecutului comunist, a crimelor inimaginabile in numele unei ideologii utopice. Cu care insa se lauda altii.

Azi, taranistii se zbat intre viata si moarte. Nu urca in sondaje cu toata bunavointa publica. Au un culoar mai favorabil ca oricand, dar nu izbutesc sa evadeze din tarcul eternelor certuri pentru sefia partidului.

Ca