Când se năştea omul acesta, cu exact o sută de ani în urmă, istoria nu înregistrase încă nici unul dintre marile evenimente ale secolului trecut. E straniu; am în faţă, în carne şi oase, un contemporan al Primului Război Mondial, al Unirii de la 1918, al fascinantei Românii interbelice, „domnişoara“ cu ochi frumoşi, curtată atunci de toţi craii Europei, ţara de poveste cu regi şi amante, cu partide politice hazlii şi zgomotoase, cu legionari şi crime tenebroase, cu poeţi, pictori şi cântăreţi de soi, al teribilului moment 23 August, când, pentru noi, lumea s-a întors într-o clipă cu susu-n jos, al cenuşiului care a urmat, cu toate suişurile şi coborâşurile lui, cu strigătul unguresc din 1956, cu revolta de la Praga din 1968, cu Paul Goma şi al său general Pleşiţă, cu furia poloneză din 1970, cu Zidul berlinez şi cu toate celelalte nenumărate lucruri aciuate de o eternitate în memoria publică şi în caietele de note ale cercetătorilor trecutului, al epocalei răsturnări din 1989 şi al căutărilor haotice care continuă şi astăzi într-un spaţiu interzis nouă, încă de la început, de un singur, mare vinovat, Ion Iliescu.

O chestiune de inadecvare

Nu poţi să pătrunzi, în limitele tot mai precis definite ale educaţiei construite pe adevăruri raţionale, demonstrabile ştiinţific, secretul şi logica unei existenţe atât de îndelungate. Şi dacă în discuţie s-ar afla doar biologia, doar refuzul cărnii de a se preda ... Dar omul este infinit mai mult de atât. În poveştile fantastice ale copilăriei, la care eşti obligat să faci recurs, nemuritorii suferă, în primul rând, de inadecvare. Vremea aleargă mai repede decât oricine. Obosite, înfrânte, zeităţi teribile ale veacurilor sau mileniilor trecute aleg, în cele din urmă, să piară pentru că tot ce le este familiar se şterge încet, dureros, din realitate. Dispar, pe rând, locurile, obiceiurile şi oamenii dragi lor