Alexandru Dabija a abordat din nou opera lui Cehov. Este o „recidivă” de care acest regizor nu mai poate scăpa. A ales să pună în scenă, la Teatrul „Sică Alexandrescu” din Braşov, un text din 1882, „Marfă vie” – una dintre primele povestiri scrise de Cehov pe când era încă student la Medicină. Adaptarea aparţine lui Nicolae Urs, dar autorul regiei a operat la această adaptare, precum ne mărturiseşte, „nişte schimbări”, reţinând „lucrurile puţin mai agresive şi care rezonează mai mult în spaţiul contemporan”.

Dacă un creator ştie să-l citească pe marele Cehov atunci când îl montează şi dacă ţine mult şi la actorii pe care îi distribuie, are câştigat pu­blicul. Aşa e şi cu acest spectacol pe care Ale­xandru Dabija l-a intitulat „Des­pre iubire la om”. Când vorbeşti despre iubire la Cehov, nu poţi să nu spui „Cherchez la femme” – deci, este o femeie la mijloc, iar laitmotivul întregii creaţii ce te ţine foarte apropiat de tot ce se întâmplă în scenă e minunatul cântec al lui Jacques Brel, „Ne me quitte pas”.

Pentru a crea o armonie teatrală, Dabija te introduce în acel „soi de bazar uman” care este Cehov, precum spune regizorul, în care găseşti absolut tot ce-i aparţine omului. „Nimic nu-i străin omului din ce există în Cehov”, afirmă Dabija. De aceea, în scenă e un „amestec de timpi”. O demonstrează, în primul rând, scenografia semnată de Cosmin Ardeleanu, sugerând locuri geografice, spaţii în care se desfăşoară acţiunea, prin anumite obiecte simple, la prima vedere, dar importante ca mijloace de a-ţi trezi un gând sau un sentiment.

Puntea ondulată îţi dă im­presia unui drum lung – fie între gu­bernii, între oraşe, dar şi între epoci; îţi dă impresia unei poteci pierdute prin pădurea de mesteceni, care leagă două moşii, dar şi inimile a trei persoane ce formează un triunghi conjugal, lucru ce poate fi perpetuu pe pământ. Poţi remarca, din unghiul în