"Dacă Nadal câştigă Australian Open, bucuria îmi va fi ştirbă la un colţ", scriam în Zeul în chiloţi, mâhnit de poza gen playboy în desuuri Armani a marelui jucător. Nu-mi închipuiam că bucuria îmi va fi întreagă în urma înfrângerii lui Nadal.
După ce a câştigat anul trecut Roland Garros, Wimbledon şi US Open, miza turneului de la Melbourne era foarte mare pentru Rafa: câştigarea în serie a tuturor celor 4 Grand Slamuri, performanţă pe care Federer nu o are în cosmicul său palmares, iar în istoria tenisului au realizat-o doar doi jucători: Don Budge şi Rod Laver. Sunt de înţeles frustrarea, furia, sentimentul acut că trăieşte o nedreptate pe care trebuie să le fi simţit când corpul l-a trădat chiar de la începutul meciului cu Ferrer. Prietenul şi colegul său la echipa de Cupă Davis, aflat într-o dispoziţie de joc formidabilă, era oricum un adversar dificil, în faţa căruia Nadal avea nevoie de întreaga sa capacitate. O leziune la coapsa stângă i-a redus cu 25-30% eficienţa loviturii de rever şi i-a diminuat vizibil viteza de deplasare. Din acel moment, în faţa vitalităţii şi agresivităţii lui David Ferrer, Nadal era practic condamnat.
Am văzut două seturi aşteptând ca Rafa să abandoneze din clipă în clipă. N-ar fi avut nimeni ce să-i reproşeze, handicapul lui era vizibil. Am trăit şi eu, nu o dată, astfel de clipe, când trupul te împiedică să-ţi dai sufletul pe teren. Când adversarul te loveşte sistematic, fără cruţare, în partea defectă şi n-ai ce să faci. La un moment dat, jocul s-a întrerupt zece minute din pricina salvelor de artificii în cinstea zilei Australiei - Nadal i-a ţinut un adevărat "discurs" plin de nervi unchiului său Tony aflat în tribună. David Ferrer a avut şi el o probă grea de trecut, întrucât a trebuit să-şi execute prietenul rănit fără să clipească, şi a făcut-o ca un profesionist - orice ezitare din milă ar fi fost o jignire pent