E posibil să se schimbe o lege din cauză că a sărit un om de la balconul Parlamentului? Este. Şi lecţia, bineînţeles, e clară: oricine e călcat în picioare de stat să îşi rişte viaţa aruncându-se în faţa maşinii Conducătorului, să îşi dea foc în faţa palatului Guvernului, nimic sub acest nivel nu influenţează procesul legislativ zilele astea. Greva foamei acasă nu mai face impresie. Sinuciderea e singura armă a omului simplu de a influenţa legea. Omul ceva mai conectat merge în instanţă. Cu succes: că, la câte instanţe sunt, una e musai să se pronunţe contra legii guvernului (şi alta pro), astfel încât întreg ţesutul legislativ se deşiră pe măsură ce se ţese, ca opera Danaidelor.
Facem ţara praf. Din suficienţă, din egoism, motivele nu lipsesc. Şi toate părţile au vina lor. Cum e cu putinţă ca guvernul să îşi amintească de copiii autişti doar după saltul lui Sobaru (iar atunci înţeleg că mai mult formal, pregătind să dea o lege din care va lipsi exact esenţialul, sprijinul material)? Cum e cu putinţă ca în chestiunea pensiilor să se pronunţe Înalta Curte în paralel cu Curtea Constituţională (şi pe dos)? Cum se poate ca nişte ziarişti, unii de talent, să ducă zile întregi o campanie iresponsabilă stârnind cadrele militare la rebeliune, când unul dintre puţinele motive de laudă din trista noastră istorie modernă este acela că am reuşit să avem o armată care nu a dat niciodată o lovitură de stat, ca în America Latină? Cum se poate ca Guvernul Boc să fi tăiat de la copiii autişti, dar să finanţeze în schimb polivalentele lui Udrea şi profitul companiilor de construcţii peste media europeană, în anii în care sectorul construcţiilor s-a contractat continuu?
Pensiile militare trebuiau tăiate pentru că sunt scumpe şi nu ni le putem permite. La nivelul unui an, statul cheltuie circa 640 milioane de euro pentru ele, mai mult decât bugetul Ministerului de Externe