Prăbuşirea regimului comunist, în Decembrie 1989, a provocat o reorientare a literaturii române atît din punct de vedere stilistic, cît şi tematic. România a trăit această reintrare în Istorie cu un puternic sentiment de nelinişte şi dezorientare. Într-o ţară dezgustată de comunism şi avidă de politică, scriitori au învăţat treptat să renunţe la stilul esopic – foarte frecvent înainte de 1980 –, experimentînd teritorii altădată interzise: erotismul, nostalgia morţii, istoria nefalsificată de propaganda de partid, intimismul, metamorfozele neliniştitoare ale trupului dezumanizat, hiperrealitatea instituită de mass media, proliferarea simulacrelor într-o lume din ce în ce mai golită de sens etc.

Imediat după Decembrie 1989, principala preocupare a editorilor români a fost de a recupera literatura exilului – exterior şi interior deopotrivă, aşa-numita literatură „de sertar“, care nu avusese nici o şansă de publicare în timpul regimului comunist, şi literatura memorialistică – cu accent pus pe memoriile foştilor deţinuţi politici şi pe jurnalele şi memoriile unor personalităţi interbelice, ale căror nume şi opere fuseseră interzise în timpul dictaturii comuniste. Spre deosebire de alte ţări est-europene, în care opoziţia faţă de regimurile comuniste s-a manifestat şi în plan politic, în România anilor ’60-’89, în plină dictatură naţional-comunistă, literatura a constituit o formă de rezistenţă în faţa agresiunii tot mai violente a totalitarismului. Într-un atare context, postmodernismul românesc (teoretizat şi practicat de reprezentanţii generaţiei afirmate la începutul anilor ’80) a fost, în descendenţa mişcării onirice (promovate de Dumitru Ţepeneag, Leonid Dimov, Sorin Titel, Virgil Mazilescu, Daniel Turcea şi Vintilă Ivănceanu), un fenomen eminamente literar, cu consecinţe majore în planul atitudinii faţă de politică şi de raporturile ei cu literat