Ne-am obişnuit să ne trăim viaţa sufocaţi de un exhibiţionism sinistru, de la corpurile deformate şi rănile deschise, până la interminabilele discuţii la telefon în mijloacele de transport în comun când, de multe ori, suntem siliţi să fim martori ai dramelor de familie care se desfăşoară sub ochii şi în urechile noastre. Fii-ta a bătut-o iar pe Ilinca. Mă duc la dentist, mai întârzii. Nu avea lămâi. Eu te iubesc, pui, aia mă sună, nu eu. Să nu uiţi să legi câinele că vine popa… Fă, ţi-am zis să o suni pe mă-ta!… Şi câte şi mai câte ne-nfundă urechile zi după zi, cu aceeaşi poftă de etalare a goliciunii cu care ne naştem şi pe care ne ambiţionăm s-o ducem în spate, cu o mândrie de neam prost.

Există o anumită decenţă care trebuie păstrată atât în cuvinte, cât şi în ţinută. Din nefericire, tot mai des ne lepădăm de acea conştiinţă socială, aparent urbană, şi, schimonosindu-ne parcă, dăm frâu liber unor reale deviaţii de comportament. Asemeni unor copaci fără frunze, ne lăsăm purtaţi de vânt când într-o parte, când în alta, înfigându-ne crengile noduroase unii în alţii, într-o înfrăţire aproape malefică.

Şi, de parcă n-ar fi de ajuns, cu cât nenorocirea pusă-n frunte e mai aprigă, cu atât mândria ne este mai mare! Căci, nu-i aşa, mizeria înduioşează, atrage atenţia şi se răspândeşte cu o rapiditate fantastică. Ah, unde a dispărut moralitatea? Când am renunţat la bunul-simţ? Cui să cerem decenţă dacă noi, de multe ori, nu respectăm un minim de bună creştere? Urmăreşte-ne pe Facebook şi pe Twitter

Ne-am obişnuit să ne trăim viaţa sufocaţi de un exhibiţionism sinistru, de la corpurile deformate şi rănile deschise, până la interminabilele discuţii la telefon în mijloacele de transport în comun când, de multe ori, suntem siliţi să fim martori ai dramelor de familie care se desfăşoară sub ochii şi în urechile noastre. Fii-ta a bătut-o iar pe Ilinca. Mă duc