Promulgată recent de preşedintele Băsescu, Legea educaţiei naţionale se doreşte a fi o lege reformistă, adică o lege care să pună bazele unui învăţămînt performant în România. Faptul că învăţămîntul nu este aşa sau că, mai mult, este la pămînt, o recunoaşte chiar această formulă, des uzitată de factorii politici şi nu numai. Este un paradox de care multă lume nu este conştientă, în condiţiile în care se face trimitere la olimpici sau la alte realizări. În schimb, se uită că în România mileniului al treilea există şcoli fără canalizare, apă sau căldură, şcoli fără profesori sau titulari în învăţămîntul superior care nu numai că nu au doctoratul, dar nu ştiu să scrie o recenzie. A devenit, în fine, clar pentru toată lumea că nu se poate face învăţămînt de calitate europeană fără reguli europene, fără profesori la standarde europene sau fără finanţare adecvată. Deşi legea se cere a fi completată cu numeroase norme de aplicare (peste 50), ne propunem să parcurgem forma actuală a legii pentru o discuţie cît mai rece cu privire la cîteva aspecte fierbinţi. Este clar că, prin multe dintre prevederile ei, legea a încercat să scuture mentalităţile învechite, să-i scoată din amorţire pe unii, să-i depolitizeze pe alţii sau, pur şi simplu, să genereze o serie de schimbări care să conducă la îmbunătăţirea calităţii învăţămîntului românesc. Consider că accentul pus pe calitate este partea cea mai meritorie a acestei legi, dincolo de toate minusurile sau contradicţiile pe care le mai are în forma actuală. Împotriva memorizării Necesitatea îmbunătăţirii calităţii învăţămîntului face ca la toate nivelurile, pentru toate programele de studii, atît pentru învăţămîntul preuniversitar, cît şi pentru cel superior, să fie propuse măsuri de substanţă care să conducă, în timp, la creşterea calitativă a învăţămîntului. De exemplu, la nivel preuniversitar, se preconizează o reformare a