Documentele din Arhiva fostului Partid Comunist al Moldovei confirmă că a existat o rezistenţă a ţăranilor integraţi în gospodăriile agricole colectivizate. Unul din scopurile doctrinei comuniste era eliminarea proprietăţii private şi a iniţiativei particulare.
Proprietatea privată era considerată sursa tuturor relelor sociale, a avariţiei, egoismului, invidiei etc. Întrucât ţăranii erau, în comparaţie cu proletariatul, ataşaţi proprietăţii private, pământului în special, s-a promovat insistent ideea colectivizării gospodăriilor agricole.
Lupta declarată împotriva aşa-numiţilor „culaci", a ţăranilor înstăriţi, nu era altceva decât una împotriva ţăranilor, ca reprezentanţi ai unei clase sociale.
Dacă iniţial definiţia termenului de „culac" avea la bază criterii economice, ea s-a transformat în scurt timp în una eminamente politică. Toate persoanele incomode sau recalcitrante din mediul rural erau etichetate drept „culaci", adică duşmani de clasă, şi trataţi drept criminali.
În realitate, prin eliminarea gospodăriilor ţărăneşti individuale, regimul comunist şi-a semnat sie însuşi verdictul. Odată cu formarea colhozurilor a dispărut stimulentul de a munci şi de aici a apărut o criză endemică de produse alimentare, care a dinamitat ideologia şi regimul sovietic.
IMPACTUL DEPORTĂRII DIN 1949
„De ce ne vorbiţi de comunism, de bunăstare şi armonie totală, în timp ce nu avem ce mânca", spuneau ţăranii. Pe lângă ineficienţă economică, procesul de colectivizare a provocat şi atomizarea societăţii, cetăţeanul de rând devenind neputincios în faţa statului care era unicul angajator în câmpul muncii.
Odată cu pierderea proprietăţii asupra pământului, ţăranul a devenit un sclav al statului.
Ţăranii din Basarabia au rezistat prin toate mijloacele posibile împotriva colectivizării, inclusiv cu arma în mână. După foametea din 1946-
