Eram la un hotel în Madrid, şi colega mea, care nu avea Internet Wi-Fi în odaia sa, îi explica puţin cam nervoasă unui angajat al hotelului că situaţia este inacceptabilă. M-am apropiat de cei doi şi ea mi-a relatat succint, în româneşte, motivul nemulţumirii sale, şi atunci am văzut cum chipul angajatului s-a iluminat de o revelaţie subită. A ridicat mîinile în sus, exasperat, s-a întors şi a făcut stînga împrejur, fără nici un fel de scuze, fără să spună la revedere, exclamînd furios „Esos pueblo rumano, si, rumano!“. De atunci, adeseori cînd mă aflu în străinătate, dintr-o vigilenţă amestecată cu oareşice laşitate, arăt paşaportul meu moldovenesc. Cel puţin moldovenii sînt un soi de marţieni pentru occidentali, necunoaştere ce mă pune la adăpost de asocieri neplăcute şi stereotipuri negative. Ulterior, cu ocazia unor interviuri făcute în Spania şi Italia cu migranţii români, mi-am dat seama că, inconştient, fac uz de un mecanism la care apelează toţi românii de acolo. E drept, ei nu au la îndemînă un paşaport moldovenesc, dar recurg, prin alte metode, la aceeaşi strategie de „camuflare identitară“.

Fiesta cu parfum de mici şi inexistenta comunitate românească

Întîiul lucru pe care îl fac românii în străinătate – cel puţin în Spania şi Italia, unde reprezintă prima comunitate de străini ca mărime – este să se evite între ei. Să nu vrei să ai de-a face cu românii este cel mai facil mod de disimulare a propriei identităţii în ochii celuilalt. Rezultatul este că, în pofida numărului copleşitor, nu există o comunitate românească agregată. Alte grupuri de imigranţi, cum ar fi latino-americanii, au localurile lor, unde se întîlnesc pentru a socializa la sfîrşitul săptămînii, unde se distrează împreună şi cunosc noi membri ai comunităţii. Românii nu fac aşa ceva. Am stat de vorbă cu patronul unui restaurant românesc din Barcelona, situat fix în faţa închiso