„Nevestele vesele din Windsor reprezintă un mare show, un splendid divertisment, realizat într-o stare de graţie colectivă. Un spectacol de grup, unde culoarea, muzica şi dansul, cuvîntul şi mişcarea, actorul şi decorul fuzionează pentru a transmite, cu maxim impact vizual şi impuls emoţional, senzaţia unei participări frenetice la un joc special, la un mister teatral modern.“ Astfel scria Mira Iosif, în revista Teatrul, numărul din iunie 1978, despre montarea iniţială cu Nevestele… a lui Alexandru Tocilescu, a cărei premieră va fi avut loc fie pe 28 ianuarie (versiunea instituţiei producătoare), fie pe 8 aprilie (versiunea revistei de specialitate) 1978, la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ. 33 de ani mai tîrziu, alte Neveste vesele…, ale aceluiaşi Tocilescu, se apropie de premiera oficială, la Teatrul Metropolis din Bucureşti. În rolul lui Falstaff – Lucian Iancu (la Piatra Neamţ, fusese Cornel Nicoară). Doamna Ford e Crina Mureşan (în 1978, era Virginia Rogin). Domnul Ford – George Ivaşcu (predecesorul lui: Valentin Uritescu). Doamna Quickly: Adriana Trandafir (la Teatrul Tineretului – Eugenia Balaure). Materialele de promovare pentru spectacolul de la Metropolis afirmă desluşit că ar fi vorba despre „un remake“, la care regizorul colaborează din nou cu acelaşi compozitor – Nicu Alifantis – şi acelaşi scenograf – François Pamfil. Doar fotografiile, însă, dau măsura gestului lui Tocilescu: pentru prima dată în istoria noastră teatrală recentă, iată un regizor care îşi reia, practic, un spectacol, la distanţă în timp de cîteva decenii, cu o altă distribuţie (şi evident alte costume); şi cu muzică live, de data asta (cîntată de trupa byron). Dar care n-ar putea naşte entuziasme pe măsura celui care animă cronica Mirei Iosif. Ce încerca, în 1978, să facă Alexandru Tocilescu intra într-un curent al vremii, un al doilea sau al treilea val românesc al plasării