Pînă să încep interviul cu dna Aurelia Marinescu, am încălcat vreo trei reguli de bune maniere. Am greșit scara și am sunat la un apartament al cărui proprietar dormea liniștit înainte să apar eu la ușa lui, apoi, din cauza mezaventurii cu scara, am întîrziat vreun sfert de oră, pentru ca, ajunsă în sfîrșit la adresa potrivită, să întreb dacă trebuie să mă descalț. (nu e politicos să te descalți cînd mergi în vizită la cineva). Oricum, toate astea n-au mai contat cînd a început interviul. Care a fost mai degrabă o discuție relaxată, un mod simpatic de-a petrece o duminică dimineață.
E codul bunelor maniere o reţetă?
În Germania, unde se trăieşte bine nu pentru că ar costa mîncarea puţin sau lefurile ar fi mari, ci pentru că există un respect al unuia faţă de celălalt şi o atmosferă plăcută, poţi la ora 1 noaptea să te duci la metrou şi să nu păţeşti nimic. Iar dacă există cumva vreun individ agresiv, ca din pămînt răsar doi poliţişti care te apără. Acolo ai liniştea şi siguranţa pentru care a fost inventat codul bunelor maniere, care este o reţetă de a supravieţui în medii sociale diferite. La ţară există o cultură de tip rural, unde te descalţi la uşă, unde saluţi pe toată lumea, indiferent dacă îl cunoşti sau nu, şi unde apelativele sînt „cuscru mare“, „cuscru mic“, „ginerică“...
Toate sînt familiale...
Da, şi dau naştere la ceva ce m-a supărat pe mine în urmă cu puţină vreme. La urcare într-un tramvai, îmi spune – să zic, un domn, dar nu cred că era domn: „Hai, mamaie, mişcă-te mai repede, ce faci?“. Era probabil transplantat de la sat la oraş. La sat, să-i spui unei femei cu basma, care lucrează pe cîmp, „Doamnă, cîtă sfeclă cultivaţi la hectar?“ e caraghios. Aşa şi „Mamaie, mişcă-te!“ e inadecvat, pentru că modalitatea de a trăi după reţetă la oraş şi la sat diferă. Asta nu înseamnă că orăşenii sînt nişte îngeraşi. Nicăie
