Fugit din România în 1981, fostul stelist a fost condamnat la 5 ani şi jumătate şi urmărit prin toate mijloacele posibile. "Nici lui Cami, nici altora nu le port pică. Aşa a fost să fie!", spune Răducanu
O vorbă spune că nu îmbătrîneşti cînd începi să uiţi, ci abia cînd îţi aduci aminte. Cînd te năpădesc poveştile. Cînd rememorezi pasaje de viaţă ce ţi-au rămas puternic întipărite în memorie.
Marcel Răducanu a îmbătrînit o dată-n plus. Pentru că pe lîngă propriile amintiri, un ochi scîrbos, pervers şi nenorocit a scormonit existenţa lui şi a apropiaţilor, a rudelor şi prietenilor. Ochiul Securităţii. Cel ce a născut un dosar de peste 300 de file, din care cel mai bun fotbalist român al anului 1980 a aflat lucruri care fie l-au amuzat, fie l-au şocat.
- Domnule Marcel, vă retrăiţi viaţa citindu-vă propriul dosar de Securitate?
- Într-un fel da, dar aflu şi lucruri noi. În primul rînd că numele meu de cod era "Andu". Apoi, că în permanenţă, din 1981, de cînd am rămas în Germania, şi pînă la Revoluţie, în permanenţă doi oameni au fost pe urmele mele, aici, la Dortmund, şi alţii acasă, supraveghindu-mi prima soţie.
- Aţi citit toate materialele?
- N-am avut puterea. La început am zîmbit, apoi m-am încruntat, ca pînă la urmă să mi se facă greaţă. Am citit rapoartele unor alte nume de cod şi mi-am adus aminte de întîmplări petrecute în compania unora pe care-i credeam amici. Sportivi veniţi în cantonamente aici, cu care m-am întîlnit şi am stat la un pahar de vorbă. Băieţi din lotul de baschet, de handbal, de călărie.
- Secrete de stat?
- Pe naiba! Că am mîncat nu ştiu ce cîrnaţi sau că am băut Metaxa.
- Erau şi fotbalişti?
- Da, din păcate. Cel mai mult m-a durut cînd am văzut că unul dintre cei ce mă turnau era Cămătaru. Şi cînd am citit că rude de-ale mele,
