Existenţa în lume a lui Mircea Horia Simionescu ar putea fi ea însăşi parte din substanţa literaturii. Nu este vorba despre cine ştie ce spectaculoase detalii biografice – deşi scriitorul nu are o biografie oarecare –, ci despre foarte complicata ceasornicărie a inimii, care face posibil scrisul său. Lumea lui Mircea Horia Simionescu este o complicată maşinărie care poate copleşi cititorul neinstruit. Dacă aş încerca să compar scrisul său cu alte „povestiri“ despre lume, să zicem cele din ştiinţa modernă, ar trebui poate să mă refer la complicata poveste a universului spusă de Einstein sau la ciudata lume din inima atomului. Sau poate ar trebui să vorbesc despre simfonia cosmică a corzilor, cu multiplele lor dimensiuni şi universuri. Numai că cicluri precum Ingeniosul bine temperat nu spun povestea universului, ci fac posibilă „infernala“ povestire despre sine. Am dat zilele astea peste un fragment din Bibliografia generală în care se poate regăsi „timbrul luminos“ – cum ar spune Radu Petrescu – al scrisului său: „Trăim într-o lume în care fiecare vrea să fie altul şi să se afle altunde, universul s-a curbat de tot, extremele se ating şi se împreunează, afirmaţia după care totul e posibil ne-a intrat în sînge, considerăm deopotrivă reale şi adevărate nu numai lucrurile pipăibile şi comensurabile, dar şi pe acelea bănuite a se afla în spatele lor, în umbră, funcţionînd netulburate şi cînd n-au nume. Un autor anonim, creator de cărţi imaginare, de întregi literaturi, e posibil – de ce nu – existenţa lui nu ne deranjează atîta timp cît se mărgineşte la producţia de cărţi şi nici prin gînd nu-i trece să fabrice o floare, un om, o stea, o ploşniţă, un ciorap sau o mandolină“. Cred că mai mult decît în cazul altor scriitori români, cărţile lui Mircea Horia Simionescu fac posibilă existenţa unui spaţiu interior al ficţiunii pure. Nu numai al ficţiunii literare, dar şi