În materie de construcţie politică, România nu are nici tradiţii stilistice şi nici arhitecţi de prestigiu. „Imobilele” politice postdecembriste au apărut practic peste noapte, fără planuri, fără studii de fezabilitate, fără diriginţi de şantier şi s-au înălţat asemeni palatelor ţigăneşti împungând cerul cu turnuleţele liderilor reali sau închipuiţi.

FSN-ul originar s-a constituit prin formula clăcii: a participat cine s-a nimerit la faţa locului, cu ce a avut la îndemână. A ieşit un fel de kibutz cu propensiuni egalitariste, în care s-au detaşat doi lideri de generaţii. Partidele istorice s-au clădit pe ruinele fostelor edificii, din ce mai rămăsese în memoria măcinată de avatarul puşcăriilor a supravieţuitorilor, în timp ce noile formaţiuni s-au inspirat din ce-au putut şi din ce le-a părut potrivit veleitarilor decişi să ia problema pe cont propriu.

Cea mai mare complicaţie a constituit-o trecerea de la faza de „locuinţe politice individuale” la aceea de „bloc politic”. Prima încercare serioasă după eşecul Convenţiei Democratice a fost constituirea Alianţei DA. A fost un soi de „prima casă” politică, menită să scoată din criză două partide cărora exerciţiul unei guvernări păguboase le mototolise serios prestigiul şi audienţa. A fost un experiment surprinzător, care a dat unei operaţiuni aritmetice un rezultat algebric, în sensul că suma obţinută prin adunarea liberalilor cu democraţii a fost una care depăşea orice aşteptări. Realizată cu dificultate, datorită orgoliilor şi tendinţelor centrifuge din fiecare tabără, alianţa a durat atât cât a fost nevoie pentru ca una din părţi să-şi continue cu aprobare tacită de la opoziţie activitatea pentru care nu mai avea justificarea procentuală.

Ne aflăm în faţa unui nou experiment, mai complex şi – cel puţin teoretic – mai solid decât precedentul. Depăşind dificultăţile unei colaborări conjunctuale în faz