Nicolae Ceauşescu a înregistrat postum mai multe victorii răsunătoare. Cea mai palpabilă dintre acestea este existenţa „omului nou“.
Omul nou nu ştie să spună „Mă bucur!", „Bravo!" sau „Ce bine!" Îi împărtăşeşti o bucurie, un succes, o împlinire, iar el habar n-are ce să zică. De regulă, se „scoate" cu o-ntrebare, de pildă „Serios!?" E o dublă infirmitate: comportamentală şi sufletească. Nici nu ştie ce să spună, dar nici nu poate să se bucure cu tine.
Omul nou e derutat dacă îl feliciţi sau îi faci un compliment. În primul rând, nu e sigur că nu faci mişto de el. Şi, oricum, ce naiba să răspundă? Decât un simplu „Mulţumesc!" sau „Mă bucur că-ţi place" (pentru că NU se bucură), preferă o replică ironică sau dă cumva din cap, aşa, doar ca să ştii că a auzit.
Omul nou nu ştie - şi nici nu vrea să ştie - nici cine pe cine salută, nici cine cui ţine uşa, nici cum poţi să-ţi ceri un drept cu fermitate, dar fără să urli, nici cum poţi ajuta pe cineva cu un gest, o vorbă ori măcar un zâmbet. Oricum, omul nou zâmbeşte extrem de rar. Mai degrabă rânjeşte.
Omul nou aşteaptă să i se dea. Cineva. Statul. De unde? - nu-l interesează. De-aia-i stat!
Omul nou e complice la nenumărate furturi. Ar sări în sus dacă i-ai spune asta, pentru că nu acceptă că încurajează furturile de fiecare dată când cumpără fără acte (omul nou e chilipirgiu prin definiţie) şi de fiecare dată când plăteşte un serviciu - sau este plătit - la mica înţelegere.
Omul nou nu e nici ţăran, nici orăşean. E un hibrid - şi nu întâmplător adoră un gen muzical care nu e nici folcloric, nici urban.
Omul nou este, fireşte, nostalgic. În 21 de ani n-a reuşit încă să iasă din paradigma „Ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim". Consideră că partea a doua e efectul, nu cauza primei părţi. Îl enervează că unii câştigă mai mult, dar n-ar prea vrea să facă nimic ca să-ş