Cîndva pe la începutul anului 2010, mă întîlnesc cu o colegă din Bulgaria şi sporovăim. Colegă de ONG în domeniul politicilor europene – ei au ceva similar Centrului Român de Politici Europene, doar că e mai vechi. Şi colega din Bulgaria mă întreabă dacă avem de gînd să facem ceva legat de aderarea la spaţiul Schengen. I-am mărturisit că nu mă gîndisem, la urma urmei mai nimeni nu ştia atunci ce se face în legătură cu Schengen, ştiam aşa vag că România îşi propusese să adere cîndva prin primăvara anului viitor. Adică acum. Cele două ţări sînt legate de facto în procesul de aderare, deci colegii din Bulgaria au obţinut finanţare pentru un proiect comun de monitorizare: urma să facem o metodologie comună şi să vedem ce au făcut cele două guverne. Vom face conferinţe de presă? m-a întrebat. Nu cred să fie mare interes, am zis după ce am văzut metodologia: nu vom rupe gura tîrgului cu cifre despre puncte de trecere a frontierei, sisteme informatice şi legi foarte tehnice ce urmau a fi adoptate. Din partea noastră, de proiect urma să se ocupe colegul meu Ciprian Ciucu. Asta era atunci.

Acum situaţia arată cam aşa. De vreo două luni aproape orice telefon pe care îl primesc de la ziarişti români sau străini are legătură cu Spaţiul Schengen. Ciprian a devenit cel mai mare specialist independent în aderarea la Schengen. Pentru că e şi singurul din România care s-a ocupat independent în mod temeinic de subiect. Deci aveţi şanse mari să daţi de el pe la televizor, portaluri de ştiri şi ziare, vorbind despre asta. De unde părea o plicticoşenie de subiect, acum Schengen ne mănîncă energia şi timpul. Şi de unde părea o chestiune tehnică, acum sîntem tocaţi cu întrebări în cheie politică: Ce are Europa cu noi? Cine e de vină? Ce spune asta despre noi? Dar despre UE?

Evoluţia subiectului Schengen este pentru mine un exemplu fascinant de psihologie colectivă. De la i