Carte-cult a României ultimului secol, Craii de Curtea-Veche este microromanul enigmatic al unui scriitor extravagant de la periferia Europei, marcat de complexe identitare şi de fantasme aristocratice compensatorii. Imagine decadentă, rafinată şi somptuoasă a Bucureştiului de la 1910, galerie a perversiunilor şi a viciilor „balcanice“ de la frontiera dintre Orient şi Occident, acest volum apărut pentru prima dată în 1929 a fost comparat de comentatorii mai recenţi cu Ghepardul de Giuseppe Tomasso di Lampedusa şi votat de peste 100 de critici, într-o anchetă a săptămînalului bucureştean Observator cultural, drept „romanul românesc al secolului al XX-lea“.

Într-un anume sens, în paginile sale se confruntă, simbolic, mentalitatea „vechii Europe“ aristocratice, a marilor Imperii intrate în decadenţă (Otoman, Rus, Austro-Ungar) şi cea a „noii Europe“, a naţiunilor tinere şi aşa-zicînd plebee. De o mare densitate poetică a limbajului şi atmosferei, amestecînd meşteşugit argoul periferiei bucureştene cu stilul înalt arhaizant, cartea reprezintă o provocare pentru orice traducător. Fantasmele nobiliare ale unor personaje (Paşadia, Pantazi) sunt mereu contrabalansate de vulgaritatea intrepidă a trickster-ului Pirgu, cel care ţine artificial în viaţă aceste spectre ale Vechiului Regim de secol XIX. Romanul excelează, printre altele, în pictura vieţii de noapte a Capitalei româneşti, plimbîndu-şi personajele prin medii suspecte, decăzute, de veche aristocraţie degenerată. Compoziţia este atent elaborată după modelul heraldicii medievale, iar naraţiunea pune în scenă o dramă identitară cu implicaţii psihanalitice. Protagoniştii săi trăiesc permanent cu senzaţia unui sfîrşit de ciclu istoric, ai cărui ultimi reprezentanţi sînt. Cel puţin doi dintre cei patru „crai“ (în româneşte, cuvîntul semnifică simultan „prinţ“ şi „libertin“) duc o viaţă dublă: practic, ei