Anul trecut, de Sfîntul Ion, am primit un telefon de la o casă de mode sau aşa ceva, care-mi ura La mulţi ani! şi dorea să-mi facă un cadou de ziua mea onomastică. Vin ei şi mi-l aduc, am fost asigurată. Bine am zis eu, cu naivitatea unui om de secol 19, şi am întrebat apoi, cu prudenţa celui de secol 21: Dar de ce faceţi asta, ce interes aveţi? Mi s-a răspuns că e vorba de o promoţie, de reclamă. N-am văzut ce am de pierdut şi am acceptat. M-am pomenit cu o persoană care mi-a dat cadou un cupon echivalabil cu 100 de lei... dacă-mi comand nişte taioare groaznice de 2000 de lei. Am mulţumit frumos, am răsfoit catalogul – rareori am văzut ceva atît de puţin atrăgător – şi am spus politicos că mă voi mai gîndi. A urmat, în lunile următoare, un bombardament de oferte şi propuneri pe care robotul meu telefonic le-a înfruntat brav, de unul singur.

Reţetele succesului vin din belle époque

Presiunea publicitară în ziarele de mare tiraj înfloreşte odată cu arta afişului şi a reclamei în a doua jumătate a secolului 19, pentru bucuria ochiului, a minţii şi, mai ales, pentru umplerea buzunarului oamenilor care investesc în ele. Totul s-a inventat atunci, în belle époque, în privinţa reţetelor succesului comercial, iar metodele de convingere din secolul 21 sînt doar palide imitaţii ale spumei publicitare de odinioară. Uneori îţi trebuia cultură generală, simţ artistic şi iuţeală de gîndire ca să descifrezi o reclamă, alteori ajungea simţul umorului. Aşa cum afişul publicitar – de la Toulouse-Lautrec la Mucha – e adesea artă pură, reclama poate fi şi ea poezie, istorie, barieră contra prejudecăţilor de tot felul (înlocuite însă cu unica prejudecată a impunerii produsului), e inventivitate şi joc. Nu e de mirare că, mai tîrziu, poeţii avangardişti o includ în picto-poemele lor, era greu să-ţi scape expresivitatea întîlnirii dintre civilizaţia cuvîntului şi cea a im