Toată copilăria şi adolescenţa mea se leagă de aleile, figurile, crucile, cavourile, pomenile, văduvele, capela şi veveriţele din cimitirul Bellu. De la 4 la 15 ani, adică din 1957 în 1968, am crescut între staţia de tramvai G. Bacovia de pe Giurgiului, Pieptănari, Ferentari, Şoseaua Viilor-Chirigiu, dealul Filaret, Lînăriei şi „cociocul“ dintre Mărţişor şi Crematoriu. Ştiu că am povestit nu o dată, verbal şi în scris, despre fascinaţia sutelor de Sîmbete ale morţilor, cînd dolofanul de mine recepta pantagruelic divine hălci de colivă înecată-n cacao şi bomboane cu miere sau alune, despre inocentele iubiri pubere, firoscos plimbate printre morminte, inocenta familiaritate cu moartea, hipnoza monumentelor funerare, tainica voluptate ce lega extincţia de jubilaţie ş.a.m.d. Ştiu, în acelaşi timp, că, de prin ’92-’93, cînd scriam în LA&I, sau, un deceniu mai tîrziu, în Ziarul de duminică (v. şi vol. Bucureşti, carte de bucăţi) despre jaful halucinant la care era supus cimitirul, lucrurile s-au schimbat enorm: nu se mai fură cu camionul, nu mai dispar peste noapte statui, busturi, capace de-o tonă şi sute de kilograme de lanţuri seculare botezate „fier vechi“. Acum, totul se face mult mai subtil. Adevărat, ce s-a pierdut a rămas pierdut. Între atîtea altele, s-au cumpărat cavouri istorice cu blazon, fără ca noii proprietari să marcheze undeva numele originar al familiei. În schimb, s-a afişat în sfîrşit, la intrare, ghidul mormintelor de interes public, iar în locul haitelor de cîini ai nimănui, care cutreierau ca strigoii flămînzi aleile şi cotloanele de taină, avem acum un număr respectabil de paznici patrulînd vigilent, de zici, cînd dai să intri, că pătrunzi într-un obiectiv militar strategic. Întrebat de TVR Cultural unde să vorbim, sîmbătă 8 ianuarie, cîteva minute despre actualitatea lui Eminescu, am fixat instinctiv întîlnirea în Bellu, la mormîntul poetului