În anii ’80 ai secolului trecut, colectivizarea agriculturii devenise un subiect obligatoriu în programa studenţilor de la Istorie, fiind privită ca una dintre modalităţile prin care satul român ieşise din subdezvoltare, părăsise sechelele feudale şi capitalismul de sărăcie, intrînd – prin ţăranii urbanizaţi, datorită nevoilor industrializării – din subistorie în prim-planul actualităţii. Era, practic, un mod de a vorbi fie despre clasa muncitoare de nouă tradiţie (pentru care exemplar rămînea muncitorul Cupşa din romanul Francesca al lui Nicolae Breban), fie despre noul ţăran, eliberat de exploatarea moşierească (precum eroii din Setea lui Titus Popovici). După răsturnarea comunismului, în 1989, istoriografia a răsturnat subiectul, continuînd să se preocupe de el, dar într-un cu totul alt spirit. Ceea ce a interesat acum au fost raptul asupra proprietăţii funciare, iniţiat prin reforma agrară din 1945, dar continuat prin obligativitatea intrării în cooperativele agricole de producţie – clonele româneşti ale colhozurilor sovietice –, consecinţele acestui proces asupra existenţei clasei ţărăneşti şi asupra economiei româneşti, care, în interbelic, fusese „predominant agrară“, asupra familiei şi relaţiilor sociale, ca şi asupra culturii majorităţii rurale româneşti. Ezitînd între resemnare şi răzvrătire, sinucidere sau opoziţie făţişă, ţăranii primelor decenii de comunism au cunoscut o metamorfoză socotită de unii o tragedie şi o catastrofă, iar de alţii, un binefăcător salt civilizaţional, de la subdezvoltare şi sărăcie endemică la şcolarizare, confort urban şi asistenţă medicală garantată. De fapt, în complexitatea acestui curs istoric se recunosc toate aceste trăsături contradictorii, dar şi altele. Deocamdată însă, istoricii ultimelor două decenii încearcă să recupereze acest trecut aşa cum a fost el trăit de protagoniştii săi; mai ales ca traumă. Asumînd un