Urci mereu şi-ai mai urca. Ai căpătat adicţie. Dimineţile ies din tine cu forcepsul. Serile te surprind mereu în viaţă, iar nopţile te calcă în picioare. N-a dat autoscopia peste tine, dar tot te miri că mişti. Altcineva îţi încruntă picioarele, îţi pune calcar pe măsele şi-ţi albeşte sângele. Tu n-ai cum să faci toate astea. Că eşti mort. Al dracu’ paradox.
Simţi sau gândeşti? Îţi scrii ferparul? Te lamentezi? Ce faci, omule, te-au doborât? Te-au îmbrăcat până la suprimare. Te-au hrănit cu neîncredere. Ai mâncat reproşuri cu pâine şi fără dulceaţă, ai transpirat frustrări, n-ai plâns fiindcă niciodată copiii mari nu plâng, ai înghiţit grimase, ai falsat îndelung şi-a crescut în tine un orgoliu care te-a adus în ring. Şi ăştia-şi încearcă mănuşile pe tine toată vremea. Zici că nu mai poţi? Te uiţi la tine ca la mort, iar la lume, ca la iad.
Ia stai puţin. Adu-ţi aminte de tine. Acu’, că tot zici că n-a mai rămas nimic din tine, n-or să te doară amintirile. Unde să te mai doară? Ţipi şi urli, pământeşte, doar, doar te-oi auzi. Nimic. Ăştia se uită la tine cum taci. Dar cine s-a dat lor, la tăiere? Ei au fost gingaşi la-nceput, te-au mângâiat pe frunte, ţi-au dat să bei apă de trandafiri şi lapte dulce. Iar tu ai căzut în capcană. Ai început să umbli gol printre ei. I-ai asmuţit. Ei nu ştiu ce-i aia goliciune. O confundă cu lipsa şi golul. Şi ţi-au spus că e greşit. Urât. Oribil.
Te-ai speriat şi-ai început să ceri şi să depinzi. Le-ai vrut părerile şi simţirile, iar ei ţi-au adus haine multe. Te-au învăţat să te îmbraci de stradă, dar şi pentru evenimente. Ţi-au spus şi ce sunt alea. Nu prea te-ai bucurat, dar nu mai erai singur. Era ceva şi asta. Iar ei au ştiut că le aparţii. Tu încă nu ştiai. Învăţai reguli şi te conformai. Genunchii te dureau. Dar numai când îi îndreptai. În rest, viai. Însă fără freamăt. Construiai ceva care te strângea.
