Competiţia la nivel global a forţat sectorul siderurgic din România să se reorganizeze din temelii şi să se retehnologizeze pentru a putea rezista criteriilor dure de performanţă din Vest. Oraşe întregi, precum Câmpia Turzii, Hunedoara, Nădrag, Călan, Oţelu Roşu sau Zalău, au fost construite având la bază combinatele siderurgice din zonă şi care generau în trecut zeci de mii de locuri de muncă. Astăzi în combinatele din zonă mai lucrează o mână de oameni, însă cu utilaje şi tehnologii moderne.

De exemplu, în 1993 Hunedoara era un oraş de 70.000 de locuitori, dintre care circa 20.000 munceau pe platforma siderurgică, astfel că jumătate din populaţie era legată într-un fel de uzină. Astăzi lucrează acolo mai puţin de 700 de oameni printr-un proces dificil de restructurare.

Imediat după Revoluţie, pe platformele siderurgice lucrau circa 140.000 - 150.000 de muncitori, iar astăzi numărul acestora s-a redus la mai puţin de 40.000. La acea dată combinatele româneşti funcţionau având la bază tehnologii cu comandă mecanizată la nivelul anilor '70, iar europenii din Vest treceau la automatizări şi computerizare, îşi aminteşte Petru Ianc, şeful direcţiei generale de Politică Industrială şi Competitivitate din cadrul Ministerului Economiei, care spune că în prezent am recuperat acest decalaj tehnologic.

"Aşa era viaţa atunci. Acum intrăm în zona competiţiei mondiale şi este alt concept. Nu puteam să rezistăm dacă suportam pe costuri cheltuielile întregilor oraşe. Dacă bagi costurile sub preş, ele se reflectă în preţuri mai mari", spune Ianc.

Potrivit lui, multe dintre activităţile combinatelor au fost externalizate, astfel că nu toate locurile de muncă s-au pierdut, ci au fost transferate la alte societăţi care deservesc combinatele sau alte companii.

UE a confirmat că siderurgia românească poate trăi pe picioarele proprii

Recent