Alegerea de a construi o parcare în centrul orașului, în loc de a ușura viața pietonilor și bicicliștilor și de a diversifica transportul în comun, nu este tocmai în sensul viitorului.
Pe 30 noiembrie 2010, a avut loc la Bruxelles conferinţa „Moving Minds. After the Car“ (Mişcînd minţile. După maşină). Organizată de OIKOS (Fundaţia pentru Socio-Ecologie), conferinţa a reunit specialişti urbanişti practicieni angajaţi în proiecte municipale din Zürich, Stockholm, Amsterdam şi Bruxelles, politicieni, reprezentanţi ai confederaţiei ONG-urilor „Transport şi Mediu“. Vorbitorul principal (keynote speaker) a fost John Urry, profesor de antropologie la Universitatea Lancaster, cunoscut pentru munca sa din ultimii 10 ani dedicată „schimbării de paradigmă“ privind mobilitatea. Plecînd de la exemplele de bună practică şi de la ipotezele abordate în timpul acestei zile, articolul se referă la necesitatea lărgirii scopului conversaţiilor asupra urbanismului din România (în special Bucureşti) şi la evidenţierea rolului strategic pe termen lung al unei astfel de discuţii.
Orice discuţie care implică maşina personală are o încărcătura emoţională puternică, de multe ori împiedicând desfăşurarea unei argumentări raţionale. Maşina este nu doar măsura statutului social şi a reuşitei în viaţă, dar şi parte integrantă din individualitatea fiecăruia, simţită aproape ca o prelungire naturală a corpului. În România, mai mult decît în alte părţi, tocmai datorită absenţei istorice şi încărcăturii emoţionale legate de acest obiect, automobilul este incontestabil regele spaţiului public. Pe de altă parte, sub presiunea poluării, a schimbării climatice (contestate şi contestabile), a perspectivei terminării resurselor mondiale de petrol (faimosul Oil Peak), dar şi datorită emergenţei preocupărilor faţă de starea de sănătate generală a populaţiei oraşelor şi a numărului crescut de
