Coplesiti de nostalgia momentelor de aur de mai an, pe cind echipa locala juca inca in prima liga de fotbal, fanii si-au dres nitel vocea in Piata Unirii, intr-un moment in care tacerea i-ar fi facut filozofi pe toti veteranii din corul armatei. Prin 2008, cred, adica pe cind Poli Iasi incheia campionatul in apropiere de mijlocul clasamentului, obisnuiam sa merg aproape la fiecare meci. Uneori mergeam la stadion pentru a urmari jocul, alteori ma duceam doar pentru a observa multimea. E complicat de explicat, in cuvinte simple si drepte, ce energii insufletesc o multime de citeva mii de oameni de toate conditiile si de toate tipurile psihologice sa se comporte relativ uniform. Citeva aspecte erau mai cu seama interesante: tehnicile de a stirni multimea sa huiduie, sa strige si sa urle, priceperea de a sfarima intre dinti munti de seminte, cu o viteza mai mare decit a vestitului Margelatu, crearea spontana de simpatii si antipatii si inventivitatea verbala a liderilor de peluza. Erau unii, vorba marelui Mateiu Caragiale, dati in Paste. Dintr-o vorba, cavalerii peluzelor, faceau tribuna sa se cocoseze de ris si aruncau arbitrii de tusa sau jucatorii dezorientati intr-un ocean de ridicol. Altii, cei mai multi, trancaneau, se agitau si urlau timp de nouazeci de minute, apoi se intorceau la rolul de gospodari familisti si paraseau stadionul in liniste. Nu ii pun la socoteala pe cei din galerie, intrucit ei fac parte din categoria profesionistilor stadioanelor si nu pot fi amestecati cu microbistii amatori. Valorific doar doua dintre tehnicile de stadion care mi se par esentiale pentru tilcuirea de mai jos. Cind echipa locala era in dezavantaj, moment psihologic tensionat pentru privitorul dornic sa-si vada favoritii angajati, precum panzerele germane, in zdrobirea inamicului, tensiunea negativa era partial alungata prin hazul de necaz. O poanta bine ticluita despre verigil