Prin alte ţări, există. Prin alte ţări majoritatea lor înseamnă un „must see“. Pentru un turist, vizita într-un oraş european poate fi serios ştirbită, dacă nu bifează măcar un muzeu. „Adică ai fost acolo şi n-ai trecut pe la muzeul X?“ – este o întrebare pe care, dacă vrei s-o eviţi, bagi musai un cap sau măcar treci pe lîngă coada din faţa muzeului. Să spui: era prea multă lume. Pentru că, de obicei, muzeele din străinătate sînt dotate şi cu o coadă zdravănă de vizitatori.

La noi lucrurile stau cu totul altfel. Nu doar că numărul vizitatorilor a scăzut drastic, dar în marea lor parte astfel de instituţii sînt ignorate, moşteniri uitate, prăfuite, pentru care tot timpul vor fi doar crize economice, şi niciodată fonduri.

Sîntem, şi pe hîrtie, cetăţeni europeni. Rîvnim să fim luaţi în serios, tînjim după fata morgana vizei Schengen, dar uităm, în toată goana după titluri de civilizaţie, cum să ne restaurăm propriile detalii de europenizare.

Cu şcoala la muzeu

Eram prin clasa a IV-a cînd învăţătoarea ne-a anunţat că vom merge la muzeu. La „Antipa“. Un om cu barbă, cu figură severă, savant – cum scria pe timbrul din seria cu savanţi români. Am descoperit în locul scorţoşeniei implicate de alura de savant, un castel plin cu ciudăţenii, unde prin faţa ochilor, la tot pasul, se derulau poveşti din alte timpuri cu oameni preistorici şi animale fantastice. Scheletul enorm al unui elefant, catacombele oamenilor preistorici, peştera prin care am trecut cu respiraţia tăiată de frică, dar prin care aş fi vrut, mai apoi, să tot colind, frica aflîndu-se la graniţa cu bucuria descoperirii... Totul devenise pentru mine o comoară pe care abia aşteptam să o redescopăr, la nesfîrşit.

De la an la an însă, vraja muzeului se estompa. Priveam cum exponatele îmbătrîneau, vitrinele prindeau mici fisuri, unele începuseră să fie peticite cu benzi adezive. Pes