Citeam acum cîteva luni pe un blog o pildă: „Snobismul e cea mai scurtă cale de acces spre capodopere“. Asta e o super-reţetă cînd vine vorba de ascultat muzică.

Altă reţetă, mai naivă şi personală, poate fi cea care spune că Pink Floyd este poarta de intrare în muzică. Nicidecum destinaţia. Într-un sens mai larg, se poate spune că nu trebuie să te limitezi la un artist sau un gen muzical. În cartea mea de reţete am găsit una care spune că poţi ajunge să te bucuri de jazzul contemporan dacă mai întîi încălzeşti cuptorul cîţiva ani cu clasici ai genului, precum Satchmo, Nat King Cole şi trecînd uşor spre „Live In Paris“-ul Dianei Krall. Reviste, recenzii, cîteva zeci de ore bune de ascultări şi nişte festivaluri de jazz pot fi adăugate, pentru a te asigura că eşti pe calea cea bună.

Mai ştiu o reţetă pasională, una încercată de un prieten ce adoră progressive metal-ul. Amicul s-a dus în turneu prin Europa după trupa lui preferată şi s-a bucurat de unicitatea fiecărui concert. La finalul turneului, impresionat profund de experienţa trăită, şi-a făcut un tatuaj cu logoul trupei, anunţîndu-ne astfel pe noi, prietenii lui, că el a ajuns la destinaţie, la „ceea ce contează“ într-adevăr în muzică. Doi ani mai tîrziu, Mike Portnoy, toboşarul, a părăsit trupa, iar tatuajul cu Dream Theater e tot acolo. Nu ştiu cît de bună e reţeta, nu v-o recomand, dar cu siguranţă e cea mai impulsivă pe care o ştiu.

Acum mai mulţi ani, pe vremea studenţiei, am aflat de o reţetă cu festivaluri rock. Cea cu „dacă îţi place muzica, du-te la Sziget, apoi la Werchter, Roskilde, Glastonbury ş.a.m.d.“. După a patra degustare, am observat că această reţetă nu mai dă roade la mine. Asta pentru că, în timp, a intervenit nevoia de a vedea un artist în elementul lui, separat de gusturile lăsate în urmă de alte capodopere sau de adaosul excesiv de ingrediente într-un timp relativ s