Nu îmi pot înfrîna pedanteria şi, înainte de a răspunde invitaţiei la ancheta dilematică, vreau să mă lămuresc întîi pe mine ce e o reţetă şi abia apoi să execut comanda Luizei Vasiliu sosită pe e-mail: „V-aş ruga să scrieţi despre reţetele culinare cele mai importante din viaţa dvs., cele încărcate emoţional, primite şi transmise, gătite în circumstanţe care le-au făcut speciale“. Foarte bine, îmi place, dar n-o să dau iama orbeşte, haotic, prin amintirile culinare, ci o să mă pregătesc ca pentru o mică bătălie, etapă de etapă, cu strategia şi tactica puse la punct. Căci ce altceva este o reţetă decît un mic plan de atac primit oarecum de-a gata, pe care eşti invitat să-l urmezi pas cu pas. Recepta latinească tocmai ideea de lucru primit sugera. De-acolo se trage reţeta în franceză, italiană, spaniolă. Româna, în schimb, zice DEX-ul, ar fi împrumutat-o din neogreacă. Dar sensurile, oricum le-am învîrti, au rămas cam aceleaşi. Dacă franceza leagă în primul rînd reţeta de chestiuni contabile (sumă primită, operaţie de control etc.) şi o strecoară în bucătărie abia după ce face parte medicinei („formulă de preparat un remediu“), româna trece prescrierile doftoriceşti pe locul 1, urmate cu grăbire de rostul reţetei în gătitul bucatelor, dar şi de sensul figurat (mijloc, procedeu, soluţie practică) şi lasă de izbelişte la sfîrşit finanţele („sumă de bani încasată după un spectacol“). Am tot stat şi m-am gîndit ce s-ar nimeri mai bine să răspund, cum să potrivesc lucrurile ca toate rosturile reţetei să se adune snop în ceva. Şi în cele din urmă mi-am dat seama că doar o singură poveste mă face să plimb reţeta din bucătărie pînă-n spiţerie şi s-o văd ca pe formula perfectă de obţinut Opera Magna a gustului. Adică Reţeta cu majusculă, remediul de aur, elixirul, bunătatea absolută: supa de găină.
DE ACELASI AUTOR Zoe, fii bărbată! sau Amazoneritul la români Un Pa
