N-am visat niciodată să devin cosmonaut, om de ştiinţă în căutarea unor vaccinuri ce vindecă boli incurabile şi nici director de firme care conduc lumea. În schimb, am fost pe rînd o serie de personaje de pe marile ecrane.
● La început am fost un fotbalist de culoare, cu nume spectaculos, Luiz Fernandez, interpretat de celebrul Pelé. Filmul se chema Drumul spre victorie şi rula într-un cinematograf insalubru din Iaşi. Taică-miu, crezînd că am un talent desăvîrşit în manevrarea balonului, considera că puţină cultură dă un plus de prestanţă practicării acestui sport, motiv pentru care mă însoţea zilnic în sala de cinema. Stăteam plictisit aproape tot filmul, a cărui acţiune se petrecea într-un lagăr de concentrare din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Ştiam dinainte că nemţii sînt ăia răi, şi ceilalţi – ăia buni, şi nu-mi băteam capul să pricep altceva. În schimb, meciul de fotbal de la final eră năucitor: toată seria nesfîrşită de driblinguri, şuturi, demarcări sau acrobaţii era o minune ce merita a fi învăţată şi pusă în practică. În faţa blocului situaţia nu semăna defel cu cea de pe ecran, iar Luiz Fernandez pierdea ruşinos în faţa unor nume mai puţin titrate ca George, Ion sau Găbelu.
● Ulterior am devenit mai sălbatic decît eram din fire şi nu mă sfiam să copiez eroi care nimicesc duşmanii, fie prin forţa muşchilor (karatişti din filme asiatice), fie prin eficienţa armelor de foc (Rambo, Terminator sau Predator). Ignoram cu nonşalanţă faptul că realitatea în care trăiam nu presupunea nicidecum existenţa caftelilor sîngeroase, a exploziilor, a împuşcăturilor sau a ciocnirilor de maşini, elicoptere şi avioane. Vedeam în aproape oricine un potenţial inamic, motiv pentru care, preventiv şi demonstrativ, îmi afişam dexterităţile de salvator al planetei, prin diferite scheme de luptă. Asemănarea lor cu cele ale unui număr de circ prost a făcut
