De spectacole bune după texte proaste s-a mai auzit. Însă, în cazul celor două spectacole de mai jos, ar fi fost bine ca textele care au stat la baza montărilor să nu fie băgate în seamă.
Dacă la domnul director s-ar fi prezentat vreun regizor cu scenariul care a stat la baza spectacolului „Gigi Amoroso", probabil că domnul director „i-ar fi dat cu el în cap". Dar dacă domnul director a scris el însuşi scenariul...
E vorba despre spectacolul „Gigi Amoroso", scris şi regizat la Teatrul Masca de Mihai Mălaimare. Practic, regizorul-scenarist ia celebra melodie „Gigi l'amoroso", scoasă în 1974 de Dalida (pentru cei mai tineri: căutaţi-o pe „youtube", s-ar putea să vă placă), şi o ilustrează scenic „mot-a-mot". Versurile melodiei sunt recitate în română sau cântate în varianta originală şi actorii „fac" ceea ce se povesteşte. Fiecare episod al poveştii bărbatului după care sunt moarte toate femeile din micul sătuc napoletan e ilustrat şi cu un dans (şi unul din ele pare inspirat din filme sado-maso). Şi apoi iar cântec, iar dans... Melodia este reluată şi iar reluată... (Apare atât de des, încât la final există mari şanse să nu mai vreţi să auziţi vreodată de Dalida sau măcar de „Gigi l'amoroso". ) În rest, nimic.
Nu ştiu cum o fi actorul care îl interpretează aici pe Gigi (Andrei Gonczi) în alte spectacole, dar în cazul de faţă e foarte prost distribuit. Atât timp cât scenariul nu prezintă nici un strop de ironie - şi povestea cântecului e foarte comică, numai că autorii spectacolului nu prea sesizează „mişto"-ul - amorezul Gigi doar prin simpla apariţie ar trebui să dea gata toată populaţia feminină a planetei. Nu e cazul.
Şi dacă tot suntem la capitolul texte deloc folositoare ca „materie primă" pentru scenă: cam în aceeaşi situaţie se regăseşte şi o piesă premiată, montată la începutul stagiunii la Teatrul Naţional din Bucureşti.