Discuţiile privind posibila privatizare a CEC, la cererea FMI sau din proprie iniţiativă, au atras din nou valuri de critici la adresa celor care vor să "îşi vândă ţara". În România privatizarea este privită în continuare de foarte mulţi ca o trădare şi nu ca un remediu, în mare măsură datorită felului în care au avut loc, până nu demult, aproape toate tranzacţiile făcute de stat cu diverşi reprezentanţi ai mediului privat.
Dacă statul ar fi un administrator bun, nu ar trebui să apeleze la privaţi, nu ar trebui să lase privatul să facă ceea ce el nu poate. Însă nu este. Nicăieri în lume şi cu atât mai puţin în România. Din fericire nu este cazul CEC, care în 2009 a avut o creştere spectaculoasă a cotei de piaţă, de la 4,3% la 6,3%, pentru că a dat credite când băncile străine au tras obloanele. Aceste exemple sunt însă puţine.
S-a creat iluzia că nu contează dacă o companie de stat are pierderi sau nu. Ba contează. Frica multora este că dacă statul vinde CFR Călători, de exemplu, se vor scumpi biletele. Da. Mai mult decât sigur se vor scumpi. Dar statul nu va mai fi nevoit să acopere pierderile companiei. Mai mult decât atât, vor fi şanse mult mai mari ca serviciile oferite să reflecte, într-adevăr, valoarea biletelor plătite. Plătite pentru că niciun patron nu ar ţine un "naş" cu care "se poate merge". Pierderile de sute de milioane de euro aduse de astfel de companii la bugetul statului sunt plătite din bani care ar putea ajunge la Sănătate, la Educaţie sau în refacerea infrastructurii.
Dacă în cazul CFR Marfă, de exemplu, privatizarea este o decizie luată mai ales pentru ca statul să nu mai fie nevoit să acopere găurile financiare de câteva zeci de milioane de euro anual, în cazul CEC, privatizarea ar putea fi făcută dintr-un cu totul alt motiv: pentru a o întări. Un investitor străin ar putea consolida, prin aport de capital, o afacere care
