Am crezut, de cînd mă ştiu, că scrisul pe copertă e treaba editorului. Scrisul pe copertă în sensul cel mai propriu, adică textele tipărite pe coperta I şi pe coperta IV, pe clapete, faţa şi versoul cărţii tocmai aruncate în lume, (supra)faţa pe care o învîrtim pe toate părţile, în librărie, înainte de a scoate banii din buzunar. Chestiunea asta, făcută, cum se ştie, uneori deştept şi alteori aproximativ, rar cu har, e o meserie în sine despre care nu ţin să-mi dau cu părerea. Mi-aş da însă cu presupusul despre scrisul critic pe coperta a IV-a, care – anul trecut, cel puţin, cînd am scris mai mult pe coperte decît între ele – m-a cam pus pe gînduri.

Ce e cu exclamaţiile, peroraţiile, recomandaţiile de pe dosul unei cărţi? Cum ar trebui să fie ele: critice, declamatorii, incitante, excitante, exhaustive, criptice? Cui îi folosesc şi în ce măsură contează acele întrecincişizecerînduri sau doar semnătura de sub ele? Lucrurile sînt amestecate, dar am senzaţia că inovaţiile mai mult strică în acest domeniu – editorial, nu critic, al exclamaţiei, nu al dilemei, mai degrabă al calamburului decît al analizei. E clar – veţi zice –, nimeni nu aşteaptă studii critice pe coperte, din acest motiv unele exclamaţii („Cel mai tare roman al ultimului mileniu!“) nici nu sînt semnate cu numele propriu al emitentului, ci cu titlul revistei din care s-a cules strigătul orgasmic.

DE ACELASI AUTOR Mărunte apocalipse „Un canto para la cultura” Atac la cadru O Casandră Există însă cărţi care merită să fie altfel recomandate, e chiar datoria criticii s-o facă într-un mod avizat, dar nu coperta a IV-a e locul în care ar trebui făcut acest lucru. Cred din ce în ce mai tare asta după ce, cum vă spuneam, anul trecut am scris cam multe texte, cerute de autori, nu de edituri, pentru cartonul din dosul cărţii. Scrisesem despre cei mai mulţi dintre aceşti scriitori, erau cărţi care