În vremuri grele, disperarea devine ambianţă cotidiană. Numărul celor desfiguraţi de griji, nesiguranţă sau revoltă şi al celor dispuşi să facă gesturi extreme creşte simţitor, pînă la a ajunge un fenomen social. Cum poţi veni în ajutorul unui om care şi-a pierdut speranţa? Ce strategie, ce tip de reacţie poţi adopta pentru a reduce patosul spaimei? Nu mă gîndesc, fireşte, la ce are de făcut guvernul, la soluţiile politice şi administrative care ar trebui să vină de sus, de la deţinătorii puterii. Mă mulţumesc să spun că n-aş vrea să fiu în pielea lor şi că mi-e greu să pricep cum de pot funcţiona pe fondul unei iminente catastrofe. Ori suferă cu toţii de insomnie, ori s-au baricadat, din instinct de apărare, într-o formă de anestezie inerţială, vecină cu nesimţirea. Mă gîndesc, mai curînd, la cum trebuie să ne purtăm fiecare dintre noi cu cei ajunşi, în ierarhiile disperării, sub nivelul nostru.
Mai întîi, e limpede că discursul nu ajută. Cînd cineva e în pragul prăbuşirii interioare, nici o teorie a redresării nu funcţionează. Peroraţiile înalte despre sensul nobil al suferinţei, despre curaj şi despre neobosita protecţie dumnezeiască nu sînt nici măcar auzite, darmite asumate terapeutic. Efectul lor e mai curînd iritant. Disperarea se preschimbă rapid în blasfemie: cu alte cuvinte, din dramă circumstanţială, ea devine metafizică a neantului. Sentinţe de tipul: „Viaţa e, totuşi, frumoasă!“, „Toţi trecem, uneori, prin situaţii grele, dar nu trebuie să ne pierdem cu firea!“, „Gîndeşte-te ce copii minunaţi ai!“, sau „Ferească Dumnezeu de mai rău!“ nu fac decît să adauge exasperării un halou de plictiseală şi furie.
DE ACELASI AUTOR Reflecţii post-electorale O aniversare uitată Note, stări, zile Note, stări, zileMai eficientă decît un meşteşugit ambalaj de vorbe este, de obicei, o încercare de intervenţie concretă. Te străduieşti să ajuţi, să pui umăr
