Viaţa lui Iorgu de la Sadagura e pierdută şi câştigată de mai multe ori, în câteva scene. Plecat la studii – fireşte, într-un orăşel de lângă Cernăuţi, de a cărui faimă nu e decât ambiţia, şi unde se ţine târg de vite – trebuie să servească, întors acasă, în spirit paşoptist, propăşirii Moldovei.

N-o va face, iar viaţa lui personală, care trece printr-o căsătorie necugetată cu o preţioasă de provincie şi prin cheltuieli fără saţ la Iaşi, anunţă un clişeu romantic de nefericire. Cu onoarea pătată şi neînlesnit băneşte, ar putea îngroşa rândurile sinucigaşilor. Atât că Iorgu nu e un excesiv, un erou, ci un om al compromisului. Un ins care se descurcă, şi de aceea cărările vieţii îi sunt cu dus-întors.

Scriindu-i o scrisoare unchiului care l-a dezmoştenit, se căieşte, dar nu cu patima schimbării la faţă, nu devine nici o clipă altul, zbătându- se într-un conflict dramatic, doar se foloseşte, abil, de o ultimă portiţă de salvare. Existenţa lui e sub semnul acelui mécanique de care pomeneşte Bergson: o cheie sucită când trebuie dă mecanismul înapoi. Intriga anunţă, rudimentar, ceva din felul de a se „scoate” (sic!) al personajelor lui Caragiale. Nu doar fiindcă salvatorii lui Iorgu, aparent, cel puţin, se numesc Zoiţa şi Agamemnon.

Al doilea drum spre casă al acestui fiu risipitor e lung şi încurcat. Fugit din Iaşi de frica datoriilor la Iţic, cămătarul evreu care-l dă pe mâna Agiei, ajunge în satul natal deghizat în scamator de peste mări şi ţări. E o eschivă clasică, împinsă în ridicol, în această înfăţişare printre ai tăi fără ca ei să te cunoască. Procedeul, care a hrănit, se ştie, tragedii, este, aici, un paravan după care şarlatanul îşi leapădă hainele de bâlci şi primeşte iertarea promisă. Pitarul Damian îl acceptă înapoi cu aceeaşi largheţe a boiernaşului de modă veche cu care Bârzoi îşi recuperează fetele împinse în greşeală de visele Chiri