La începutul secolului al XIX-lea, peisajul diferă foarte mult de cel cunoscut nouă astăzi. Pădurile şi crîngurile acoperă mare parte a zonei de deal şi munte. Peisaje mirifice se deschid sub ochii călătorului ostenit de drum şi de cîmpiile întinse şi aride din sudul ţării. Dar aceste păduri ascund necunoscutul, pericolul, frica, temerea. Dacă scapă de tîlhari, îl aşteaptă întîlnirea inevitabilă cu jivinele pădurii. Dacă s-a strecurat în tăcere pe cărările de munte, ferindu-se cît se poate de hoţii de drumul mare, întîlnirea cu lupii sau urşii ţine doar de noroc. „Monştrii“ care populează pădurile de cum dă prima zăpadă – lupii – alimentează temerile tuturor. Prins între zăpezi, călătorul trebuia să aibă cai buni şi ageri care să alerge mai repede decît haitele înfometate; cai obişnuiţi cu urletele şi atacurile, astfel încît să nu se lase speriaţi de întîlnirile de prin pustii. Căci, pe drumurile de sub munte, doar bidiviii buni îl pot salva de un „festin“ cu lupii, ştiind că surugiii mînă cît mai repede, fără să privească în urmă, fără să oprească pentru a-l scăpa pe cel care, din nebăgare de seamă, ar fi fost aruncat în zăpadă.
DE ACELASI AUTOR Cui i-e frică de prostime? Ghearele lungi ale dregătoriilor Despre vrăjitori şi vrăjitoare „Sminteala limbii“: despre sudălmi şi ocări Agresivitatea şi îndrăzneala cu care se coboară prin sate, rapiditatea atacurilor au dus la naşterea de legende colportate de fiecare călător singuratic pe drumurile şi prin pădurile valahe. Pe la 1850, pe malurile Prutului, circula o poveste terifiantă: cică într-o iarnă, un ţăran şi-a pus în sanie soţia şi cei patru copii, plecînd cu treburi într-un alt sat. Dar dacă sania fu cum fu, caii nu erau nici prea iuţi, nici prea puternici. Ieşit în cîmpie, ţăranul se pomeni urmărit de o haită de lupi ce se apropiau mai repede decît ar fi putut să „zboare“ sania. Ce ar fi putut să facă:
