După „pauza“ din 2010, iată că regimul de impozitare a veniturilor reintră „în scenă“ de la 1 ianuarie, fără a fi aduse modificări esenţiale (dar fără a însemna că acestea nu există!) în raport de forma aflată în vigoare până la 31 decembrie 2009.

În cuprinsul acestui articol nu ­mi-am propus prezentarea, in ­extenso, a reglementărilor legislative privind noul regim de impozitare, deoarece acestea pot fi lecturate în Monitorul Oficial de către cei interesaţi; în cele ce urmează, aş vrea să prezint însă limitele în care acest regim fiscal poate reprezenta un instrument eficient de optimizare fiscală şi dincolo de care se transformă într-o „pârghie“ a fraudei.

Dacă se doreşte externalizarea bazei impozabile a profitului prin desprinderea din firma-mamă a unei firme-fiică, care are drept obiect de activitate (să presupunem) prelucrarea primară a datelor, atunci este obligatoriu şi „transferul“ salariaţilor care prestează această activitate, precum şi al echipamentelor necesare realizării respectivelor operaţiuni, de la firma-mamă către firma-fiică.

În mod evident, cheltuielile aferente drepturilor salariale în cauză, precum şi cheltuielile cu amortizarea respectivelor echipamente nu se vor mai deduce fiscal din profitul impozabil al firmei-mamă, ci se vor localiza în cheltuielile generate şi suportate la nivelul firmei-fiică (deşi microîntreprinderile au obligaţia evidenţierii cheltuielilor cu amortizarea, acestea nu sunt deductibile fiscal la calculul impozitului pe veniturile realizate!).

Textul de lege rămâne destul de permisiv

Practic, discutăm de o opţiune fiscală structurată pe un calcul de randament fiscal, dar acest demers este absolut necesar pentru a „acoperi“ realitatea serviciilor prestate de firma-fiică către firma-mamă (şi, implicit, legalitatea deducerii fiscale la cea din urmă), fiind esenţial ca furnizorul să poată prob