În decembrie 1989, la vremea când dictatorul panamez Manuel Noriega era arestat de americani, iar Nicolae Ceauşescu era împuşcat după un proces stalinist, liderii autoritari din statele arabe rămâneau în picioare. Planeta se zguduia din pricina prăbuşirii URSS şi a sateliţilor săi est-europeni, care intrau într-o dureroasă "tranziţie", dar regimurile la putere în statele arabe rămâneau neatinse de la Atlantic până în Golful Persic.

Două intervenţii ale SUA în Irak (1991 şi 2003), una în Afganistan (2001) şi războialele "locale" ale Israelului (2006 - cu Hezbollah, în Liban şi 2008/2009 - cu Hamas, în Fâşia Gaza) au oferit pacea necesară pentru consolidarea regimurilor din aceste ţări. Nu prea aderau ele la ideologia "drepturilor omului", potrivit accepţiunii occidentale, dar s-au dovedit foarte "convenabile".

În Egipt, Washingtonul a găsit un prieten la frontiera vestică a Israelului, astfel că, deloc întâmplător, la Cairo a ţinut Barack Obama istoricul său discurs, din iunie 2009, în care propunea un "nou început" între SUA şi lumea islamică. Tot recent, în capitala libiană Tripoli, premierul italian, Silvio Berlusconi şi preşedintele francez, Nicolas Sarkozy, au regăsit în Moammar Gaddafi, nu un "dictator" (la putere din 1969), ci un partener de afaceri cu care să semneze contracte de miliarde de euro.

Prietenia marilor puteri ale lumii cu aceste "regimuri stabile" - măcar suportabile faţă de spectrul unor regimuri teocratice precum cel din Iran sau al Afganistanului sub talibani - au fost reafirmate în ultimii ani.

Ceea ce nu înseamnă că, în ciuda "surprizei" de la Washington şi Paris privind fuga liderului tunisian Zine El Abidine Ben Ali, nimeni să nu fi observat că puterea "prietenilor" arabi se erodează de la o zi la alta.

Desigur, americanii n-au niciun interes ca Hosni Mubarak să aibă soarta lui Ceauşescu, nici ca preţul democra