Într-unul dintre cele mai bune poeme din Patria mea A4*, volumul de versuri noi al Anei Blandiana, personajul colectiv şi generic (un ei care ar putea însemna ei-tinerii sau ei-oamenii-de-azi) îşi traversează propria viaţă cu ochii lipiţi de monitoare şi cu căştilepuse pe urechi.
Solzi pe ochi, în versiune tehno… Poemul se intitulează Pe role şi curge aşa: "Ei trec pe role/ Cu căştile bubuind la urechi,/ Cu ochii fixaţi pe monitoare,/ Fără să observe frunzele care cad,/ Păsările care pleacă,/ Ei trec pe role/ Şi peste ei trec rulînd anotimpurile/ Vieţilor lor/ Şi anii, şi veacurile,/ Fără să înţeleagă despre ce este vorba./ Ei trec pe role/ Printre umbre ale realităţii/ Despre care cred că există/ Şi printre personaje care li se par oameni,/ Mecanisme/ Create de alte mecanisme/ După chipul şi asemănarea acestora,/ În timp ce Dumnezeu/ Coboară printre ei/ Şi învaţă să meargă pe role/ Ca să îi poată salva."
Pînă la finalul pregnant care, ca în multe alte pagini ale volumului, adînceşte deodată o dimensiune sau o răstoarnă spectaculos pe cea deja construită, pînă la această descindere dumnezeiască printre hoardele de orbi şi surzi pe role, să observăm dispunerea destul de previzibilă a semnelor. Pe de o parte: role, căşti, monitoare, aşa-zisul progres tehnologic. Pe de alta: frunzele care cad şi păsările care pleacă, natura pe care omul (post)modern nu o mai percepe. Creaturi nemaisimţind, nemaivăzînd, nemaiauzind Creaţia din jurul lor şi care îşi reduplică formatul şi structura, generînd serii de alte mecanisme. Formula biblică este adaptată în acelaşi mod grav şi, cum să zic?, corect al Anei Blandiana: "Mecanisme/ Create de alte mecanisme/ După chipul şi asemănarea acestora"...
De fiecare dată, practic, cunoscuta poetă se vede şi servită, şi deservită de o ideaţie clară şi de un tutelar spirit geometric. Acesta din urmă construieşte foarte bine tex
