În dialogul cu Ovidiu Nimigean pe care-l comentam în numărul trecut al României literare, profesorul Paul Miron îşi declară, nu o dată, admiraţia pentru poetul Mircea Dinescu. Admiraţie pe care o condiţionează însă de „renunţarea la un anume teribilism”, carismatic fără-ndoială, dar, pe termen lung, dăunător. Remarca e plină de miez.

Din punctul meu de vedere, nu există teribilism mai mare decât să crezi că ai oricând poezia la degetul mic. De altele, Mircea Dinescu s-o fi lepădat din prima tinereţe până acum. De acesta, ba. O dovedeşte volumul recent publicat, Femeile din secolul trecut. Sunt, în cele puţin peste o sută de pagini ale lui, fix douăzeci şi patru de poeme noi. (Restul fiind umplut cu elegantele colaje, din seria Erotica Magna, ale graficianului Dan Erceanu.) Proporţia, deja, e îngrijorătoare. Dar nu cifrele contează.

Adevărata problemă e că, atâtea câte sunt, poemele de aici par scrise din amintiri. Ca să zic aşa, de data aceasta Mircea Dinescu îşi ţine minte talentul. Altădată era purtat pe braţe de talent.

Destule din imaginile memorabile din noua carte (fie că vin pe filiera metaforei, fie pe aceea a rimei, Dinescu excelând în ambele) sunt, din nefericire, coruptéle ale unora mai vechi. Că, astăzi, ele le fac un rău acelora de ieri, e indiscutabil. Câteva situaţii numai. Aşa începea, de pildă, un Mic descântec pentru femeia mâncată de ploaie din volumul La dispoziţia dumneavoastră (1979): „Cum stai cu sânii-n toamnă te-aş desfrunzi cu plugul/ ca un eretic tânăr care-şi devoră rugul.” Şi aşa se termină, în 2010, poemul Femeie tu, uşoară...: „să-l pipăi grav în alfabetul braille/ ca un ţăran ce seamănă mălai/ şi care, când înfige plugu-n brazdă/ simte c-ar lua tarlaua de nevastă.” (p. 41)

Rezultatul trimite la bancurile despre radio Erevan: nu e eretic, e ţăran, nu e desfrunzire, ci fornicaţie, ba încă una cu conseci