N-aş fi putut deveni niciodată critic, pentru că nu pot lua distanţa necesară faţă de cărţile pe care le citesc, pentru că doza mea de laşitate este incompatibilă cu statutul de critic literar, pentru că gândirea mea nu este prietena categoriilor şi nu poate opera cu acestea decât, poate, în poezie.

În schimb, am cunoscut câţiva critici pe care i-am preţuit, admirat şi chiar iubit (dacă acceptaţi că şi criticii pot fi iubiţi).

Pe la 24 sau 25 de ani, pe vremea când poetul şi filosoful Petre Dunca organiza la Ieud, unde ajunsesem profesor, una dintre manifestările culturale cu rezonanţă naţională, „Codicele de la Ieud”, am fost „desemnat” să citesc, alături de alţi trei poeţi maramureşeni (mi-i amintesc, din păcate, doar pe Maria Ştefanca, soţia lui Ion Zubaşcu, şi Petru Licar, poet prematur dispărut) la un cenaclu improvizat pe vârful unui deal, lângă o stână de oi unde se celebra fie „ruptul sterpelor”, fie „năpustitul berbecilor”, nu-mi mai aduc aminte de anotimp.

Dirijorul acestui recital era Laurenţiu Ulici. Cu câteva luni înainte, în cadrul unui alt recital, primisem nişte aprecieri deosebit de măgulitoare de la doi importanţi scriitori din Bucureşti, aşa că mă aşteptam de la domnul Ulici la acelaşi tratament. Dar nici vorbă de aşa ceva.

Criticul a început prin a dezvălui cât a fost de impresionat de poeziile Mariei Ştefanca, s-a arătat încântat de vitalismul şi naturaleţea textelor lui Petru Licar, iar când a ajuns la mine, a spus doar că scriu o poezie relativ previzibilă, destul de profundă, dar totuşi previzibilă, apreciere care m-a aruncat brusc în cea mai neagră întristare. Însă cum credeam că am ceva de dovedit, curând am redeprins pasiunea disperată pentru scris şi, şapte luni mai târziu, îi trimiteam criticului, în Capitală, un pachet cu poeme noi, iar după un an – alt plic, să tot fi fost vreo patru