Rezumatul episodului anterior: O sursă necunoscută (Deep Throat?) mi-a trimis jdemii de mailuri din postura de insider în presa românească. Am decis să le fac publice.Julian Assangea venit după aia.

Genial! Nu ştiam. Ne-au sclipit ochii de ideea primită gratis, dar Gică ne-a curmat entuziasmul:

- Vedeţi că scutirile alea sunt la mine în fişet...

Am priceput subtila aluzie şi am căzut la pace.

Mă-ntreb: aţi înţeles şi dvs. subtila mea aluzie la faptul că eram şeful clasei? Pentru cei tineri, să precizăm că în acele vremuri şeful clasei era secretarul UTC. O!, nu, nu înseamnă că învăţam cel mai bine, ferească Sfântul, şi nici nu eram cel mai cuminte - asta chiar că-i tare - sau cel mai conform cu normele ideologice. Ci doar că fusesem ales de colegi cu speranţa că o să-i apăr cel mai bine tocmai de sus-zisele norme. Ceea ce io zic că am şi făcut.

OK, erau nişte jdemii de paranteze.

Ne cheamă aşadar Gică pe G.R.-ul şi pe mine şi ne ia la refec. Noi - capul jos, tăcere sfioasă. Însă când ne-a dat afară ("Dismissed!"), G.R.-ul a înălţat trufaş capul şi a zis:

- Dar să ştiţi că a fost prima emisiune care s-a auzit!

Gică a mârâit şi-atât. Incidentul n-a avut nici o urmare, dacă e să neglijăm uralele cu care ne-au întâmpinat colegii. Dar, vă-ntreb: de ce să le neglijăm?

•

La începutul deceniului opt al secolului trecut (este că sună istoric?) aveam senzaţia că sunt poet, motiv pentru care bombardam cu versuri redacţiile revistelor literare, fără alt rezultat notabil decât acela că o dată mi-a răspuns, la Poşta Redacţiei, o mare poetă. Şi n-a zis să mă apuc de baschet!

După o vreme, am decis totuşi că nu este cazul să insist cu versurile şi am virat-o spre proză. Când mi-am văzut prima dată numele în Complementul Literar-Artistic al gazetei tinerei generaţii presupus comuniste, sub o proză megascurtă, era