Un academician, unul dintre chimiştii ajunşi acolo, sus, pe merit, fiindcă Academia trebuie să aibă şi un covor sub care să ascundă gunoiul, mi-a spus că drumul cel mai lung şi cotit a fost pentru el singurul accesibil. Iar pentru că altul n-a existat, înseamnă că a fost şi cel mai scurt.
Se poate şi aşa, a mai zis bătrânul universitar, ca tot răul care ţi se întâmplă să fie, de fapt, soluţia destinului: tu te tot duci în fundături, dar destinul îţi dă de fiecare dată câte un picior în fund şi te pune din nou pe direcţia bună.
Pe moment, direcţia greşită pare cea bună. Absolveam o şcoală profesională şi aş fi ieşit un strungar eminent, deoarece aveam dexterităţi, când o comisie a umblat în dosarele elevilor şi am fost dat afară. Cu originea mea socială nesănătoasă, de copil de popă, puritatea de clasă a meseriei de strungar ar fi avut de suferit. Nu sunt puţini cei care în vremurile de după război au fost împiedicaţi să se realizeze ca maiştri, ca plutonieri sau ca miliţieni şi au fost nevoiţi să se mulţumească după 15 ori 20 de ani de ocolişuri, cu picioare în fund şi abandonuri, cu nişte cariere anevoioase de arhitecţi în Germania, chirurgi în America sau, uite, un academician oarecare ca mine în România. Am dat încă de copil numai de oameni răi, care râvneau ba la munca mea, ba la simpatia unor şefi.
La terminarea liceului, câştigam ca tâmplar de taburete, la o cooperativă din Ferentari, cât contabilul-şef. În 1960, producţia de taburete pe cap de locuitor era în România în plin avânt. Contabilul-şef a demonstrat însă într-o şedinţă de partid că, eu fiind copil de popă, cooperativa nu putea participa plenar la întrecerea pe Capitală. După ce m-au dat afară, cooperativa s-a clasat corect pe ultimul loc, iar primele anuale au fost acordate şi mai corect conform cu sănătatea tot mai înfloritoare a originii timpurilor. De al
