Fac parte dintr-o familie de dascăli. Am mai vorbit despre ce a reprezentat şcoala pentru mine încă din copilărie, când eram convins că-l pot învăţa pe fratele meu, cu doi ani şi jumătate mai mic, ceea ce ne învăţa învăţătorul nostru de la primară, despre mirosul de neuitat al motorinei de care era impregnată podeaua clasei sau despre inefabila calitate a cretei aplicate pe tablă.

M-am dus de la început cu plăcere la şcoală. Nu ţin minte să fi simţit vreodată nevoia să chiulesc. Temele mi le-am făcut întotdeauna cu plăcere şi înainte de orice altceva. Cred că reputaţia de elev foarte bun de care mă bucuram era meritată, chiar dacă unele materii îmi ridicau probleme greu de rezolvat. Structura şcolii era de aşa natură, încât n-am avut parte de nici un examen până în anul I de facultate. Cum am mărturisit deja, am fost cruţat, prin jocul, împrejurărilor, până şi de concursul de admitere la facultate, care pe atunci era obligatoriu. Nu mă pot lăuda că aş fi grozav de conştiincios. Doar când fac ceva cu plăcere dovedesc conştiinciozitate. Sau când mă simt responsabil de ce fac. Mai presus de toate, anii de şcoală mi-au adus numeroase satisfacţii, în ciuda faptului că am fost silit să schimb de câteva ori şcoala, profesorii şi oraşul. A existat şi un avantaj în aceste schimbări: mi-am putut verifica, şi nu numai o dată, capacitatea de mă adapta şi de a convinge de însuşirile mele.

Dacă şcoala a avut mereu în ochii mei un mare prestigiu, faptul nu e străin de tradiţia familiei mele. Tata, mama, o soră a tatei şi bărbatul ei au fost profesori, ca şi un văr primar al tatei, pe numele lui, Andrei Oţetea. Şi dintre cei mai buni. Am asistat la ore ale mătuşii mele la şcoala din Sibiel, pe când numărul tot mai mic de elevi din sat o determina la aşa–numitul învăţământ simultan, cu două sau mai multe clase în acelaşi timp. Uşurinţa cu care se împărţea