Când ieşi de la UPU, în schimb, îţi vine să pupi gerul. Dar asta poate şi fiindcă ai un palton gros, iar taxiul nu e departe. În urma ta, uşile se închid automat. Ce-ai găsit acolo va fi, poate, coşmarul unei nopţi.
După ce scapi din gheara nocturnă a gerului, spaţiul de dincolo de uşi pare o binecuvântare. Vântul nu-ţi mai despică pieptul, nările nu ţi se mai lipesc. Ai ajuns pe platoul unde se turnează la nesfârşit duelul dintre bine şi rău, dintre viaţă şi moarte, dintre durere şi leac, dintre obidă şi uşurare. Regizorul stă deasupra actorilor, pe un scaun din nori, şi distribuie finaluri fericite sau tragice după un plan ştiut numai de el. Identitatea acestui studio stă ascunsă într-un acronim simetric: UPU. Unitatea de Primiri Urgenţe, plasată în centrul oraşului, la doi paşi de stadion şi circ - alte arene în care clovnii sunt trişti, iar nebunii mai sănătoşi decât cei care-i iau peste picior, cu arătătorul sfredelind ironic tâmpla. UPU înseamnă reacţie rapidă, la orice oră din zi şi din noapte, în faţa neprevăzutului care scutură viaţa oricui: fracturi, plăgi deschise, accidente de maşină, crize de ficat, intoxicaţii, înjunghieri, atacuri de panică sau de cord.
După minutul de acomodare termică, te uiţi în jur şi te întrebi dacă n-ai nimerit în altă parte. Nici nu ştii ce te şochează mai întâi: miasmele care dau năvală dinspre scaunele ocupate de momâi încremenite în unghiuri improbabile, răvăşirea chipurilor diabolic-felliniene, slinoşenia flendurită a hainelor. Nu sunt bolnavii care aşteaptă să intre la medic, ci adăpostiţii clandestini ai cartierului, care vin aici ca la ultimul liman. După ce ochii îţi stăruie asupra lor, colonia de leproşi pitită cine ştie în ce pliu al lumii ţi se pare o gaşcă exuberantă, de băieţi şi fete fără griji. Trebuie să fii atent pe unde calci, poţi să patinezi pe vomă sau să te împiedici de un trup împuţinat. Vâ
