Înainte de 1990, România producea circa 17 milioane de tone de oţel brut, din care rezultau 10-11 milioane de tone de produse laminate, nivel de peste trei ori mai ridicat decât cel prognozat pentru anul 2011, respectiv de 4,5 milioane tone de oţel brut.
Comenzile mari ale statului în domeniul construcţiilor de maşini, vagoane, locomotive, camioane, pentru industria de armament şi alte proiecte de infrastructură importante, precum podurile de peste Dunăre, permiteau absorbţia unor cantităţi de 8-9 milioane de tone de oţel anual la intern.
Cum s-a restructurat în ultimii 20 de ani unul dintre principalii piloni ai industriei: siderurgia
"Unele dintre aceste capacităţi de producţie erau foarte vechi, pe tehnologii construite cu zeci de ani înainte în ideea valorificării minereurilor de fier şi de cărbune din zonă. Între timp aceste rezerve au fost epuizate şi fără să se ţină seama de costuri se aduceau de la distanţe enorme materii prime mai ales din spaţiul sovietic", povesteşte Petru Ianc.
După anii '90 a scăzut dramatic consumul intern de oţel din cauză că economia s-a descentralizat şi au apărut problemele de supraproducţie şi de ineficienţă.
După ce România a semnat acordul de asociere la UE în anul 1993, siderurgia a beneficiat de multiple avantaje comerciale pe care nu a ştiut să le fructifice cum trebuie pentru a se moderniza şi a se restructura.
"Exportam în neştire şi cream perturbaţii pe piaţa UE. Unii făceau investiţii, cereau garanţii guvernamentale pentru că nu aveau bani să le plătească şi nu le mai returnau, aveau foarte mulţi lucrători. În toată siderurgia erau 200.000 de oameni care nu puteau fi lăsaţi fără energie, gaze. Se crease în jurul fiecărui combinat un fel de mafie sindicală, mafie locală, căpuşarea de care aţi tot auzit, oameni de afaceri cu influenţă politică de care nu te puteai atinge", spune Petru Ianc.
